iubire a frumosului Vodă Stefăniță care coboară pe neștiute inelul său de aur în cofița fetelor ce dau să beie străinului frumos?
Tot ce a fost pe acest pămînt se topește în lumina lui.
Se știe că el a murit și că pe mormîntul lui a ars trei zile și trei nopți o lumină pe care n’o aprinsese nimeni. Dar moartea nu i-a luat simțirea, și, cînd neamul lui sufere, strămoșul plînge în mormîntul său. Plînge, căci nu se poate mișca, dînd la o parte povara grea a marmurii albe. Dar odată și odată el va învinge prin puterea strașnică a durerii sale nemărgenite. Întăiu sabia-i va răsări din groapă, floare de oțel, vestind «războiul cel mare», care va da dreptate neamului romănesc. Apoi însuși va ieși în vederea dușmanilor îngroziți, călare, înnarmat, săgetînd ucigător din ochii săi strașnici, limpeziți de ceața morții îndelungate. Oastea lui, va fi el. Și sîngele se va sui pănă la coamele cailor, și poporul lui Ștefan-cel-Mare va avea atunci pretutindeni pace și fericire. Iar el se va culca iarăși în mormîntul lui de la Putna, dormind acum cu drepții.
Cărturarii aveau de unde culege fapte și povești pentru a slăvi numele lui Ștefan: Letopisițele li stăteau înnainte, și de pe la 1850 se tipăriau tot mai multe cîntece ale poporului, se cercetau tot mai mult spusele lui despre timpurile bătrîne.
Dar ei n’aveau nici puterea de simțire, nici bogăția
