Siretiu, spre Bahlui, ca să prindă pe Domn in cetatea unde se închisese (1394). El ajunse unde doria, dar se întoarse îndărăt cu mînile goale, fără să aibă pe Ștefan în lanțuri, fără să aducă măcar, ca îndreptățire, un petec de hîrtie, cuprinzînd cereri de iertare și făgăduieli. Dar Cronica noastră știe să povestească despre înfrîngerea Craiului la Hîrlău, și din porunca lui Ștefan-cel-Mare vorbele letopisețului s’au săpat pe mormîntul din Rădăuți al învingătorului.
Atîtea fapte grămădite în cîțiva ani — nici o jumătate de veac — dăduseră Moldovei ceia ce este neapărat în viața oricărui Stat: amintirile. Dar ea n’avuse parte încă, căci schimbase șese Domni, de o singură Domnie lungă, în liniștea căreia s’ar fi putut clădi ziduri de piatră și așezăminte: pănă acum, ca în Scriptură, meșterii lucrase în pripă, pe apucate, cu sabia in mînă. După izbînda din 1394 timpurile se arătară încă mai vitrege: Ștefan-Vodă piere d’innaintea ochilor, poate ucis, ca Iurg Litvanul. Atunci toți pribegii și mazilii se aruncă asupra unei prăzi care era țara lor: și Roman, scos din temnița leșească, și Ivașcu, și Iuga, fiu din flori al celui d’intăiu, care Iuga iea de fapt puterea și dă cărți de întărire celor ce aveau nevoie de dînsele, în afacerile privitoare la moșii. Fii drepți, legiuiți ai lui Roman și Doamnei lui Anastasia, moartă cînd soțul ei stătea încă în Scaun, și înmormîntată la Roman, Alexandru și Bogdan, vin și ei supt arme ca să-și dobîndească drepturile.
