să trimeată oști prin cărările temute ale codrilor. Dar el găsi un sprijin între rudele Voevodului.
Moștenirea în Domnie nu era statornicită pănă atunci, și datina, care răspundea la orice întrebări și făcea ca legile să fie zădarnice, tăcea, firește, în această privință. Sîngele domnesc era cerut de la tot doritorul de stăpînire, dar în privința treptei de înrudire fiecine era slobod să judece după interesul său. Lui Bogdan îi urmase fiul său cel mai mare, lui Lațco ginerele, lui Ștefan fiul cel mai mic, lui Petru fratele cel mic. Ivașco fiul lui Petru se crezu nedreptățit de unchiul său; venind din adăpostul său de peste graniță, el îl prinse la vre-o petrecere în sate, împreună cu fiii lui, și-l dădu în mîna dregătorilor regelui.
Ștefan, fratele cel mare, învins altă dată, ajunse Domn. Si el se închina Polonilor și se așeză și mai aproape de dînșii, luîndu-și reședința în Hîrlău, mic tîrg cu vii frumoase, mai jos de Botoșani, într’un Ținut înflorit ca o grădină, bogat în pășuni, în livezi, în prisăci, în mori și iazuri. Ungurii, peste cari domnia atunci un om foarte mîndru, din neam împărătesc, și menit să fie și el Împărat, Sigismund, nu voiră să îngăduie în apropierea lor pe acest neascultător urmaș al trădătorului Bogdan. Ștefan cuteză să taie calea la păsuri, dar oamenii Craiului apusean răzbătură printre bolovanii năruiți și ploaia de suliți. Sigismund însuși călcă pămîntul Moldovei, luînd țara în curmeziș, spre
