dăm o impresie a principatului Țerii-Romănești așa cum el exista atunci.
Cine, pe la 1260–80, ar fi luat drumul Ardealului, ar fi găsit o Țară-Romănească pe care noi, astăzi, trebuie să facem sforțări de minte, înlăturând anume prejudecăți și idei primite în școală, pentru a o înțelege. Țara-Romănească, în conștiința poporului nostru, însemna tot pămîntul locuit de Români asupra căruia nu s’a întins o stăpânire străină. Evident, Românii din vremea aceea nu erau în stare să zugrăvească această Țară, ei cari nu scriau și nu cetiau; cu toate acestea nu știu dacă e mai bine sa aibă un popor o hartă pe care o poate zugrăvi, dar nu ar putea-o apăra, decât să aibă o țară pe care să știe a o apăra fără să fie în stare a o zugrăvi.
Țara-Romănească însemna o concepție absolut romană, pe de o parte, și, pe de alta, absolut modernă, fiindcă epoca modernă ține samă de dreptul național și de configurația geografică, cu hotarele ei naturale. Poporul nostru s’a îndreptat după lucruri pe care alte popoare le-au neglijat. El și-a închipuit țara lui totdeauna în legătură cu întreg trecutul și tot pământul pe care l-au locuit ai lui.
Deci, când în anume documente ungurești se întâlnește pomenirea „țerii” sau a „pădurii Românilor”, nu trebuie să ni le închipuim cu caracter local, ci în legătură cu această concepție populară, așa de veche, așa de vastă, așa de dreaptă și așa de fecundă, care este a Țerii-Romănești de caracter național și de configurație geografică naturală.
Intrând în Ardeal, se vedeau orașe în formațiune, care firește nu erau romănești, orașe întemeiate de sași pe baza privilegiilor date de regii Ungariei cu câteva decenii mai înainte. Orașe încă foarte noua,
