ținut întreg s’a numit Codrul, și în județul Dorohoiu pădurea care începea la gura Herței și pe care o pomenesc anecdotele populare.
Se străbătea, prin urmare, pădurea aceasta mare sârbească și se mergea către Adrianopol și Constantinopol.
În felul acesta noi eram cuprinși, ca o regiune fără rost pentru cultură, în triunghiul care se făcea între aceste două linii de drumuri.
Iată de ce n’au trecut călători prin părțile noastre înainte de Peter Sparnau și Ulrich von Tennstädt, la 1389.[1]
Dar, dacă am fi avut o descriere de călătorie prin părțile noastre înainte de 1839, iată ce ne-ar fi putut povesti călătorul, și de data asta ne substituim lui, cu informații căpătate pe alte căi.
Acela care, în loc să se îndrepte spre Belgrad prin Ungaria-de-Sud, ar fi luat drumul Ardealului, de acolo ar fi trecut, cum au trecut Cavalerii Teutoni, după 1200, în părțile Câmpulungului, – unii pretind că și prin părțile Buzăului, dar nu găsesc nici o dovadă pentru aceasta. Și de la Câmpulung ar fi coborît pe Râul Doamnei în valea Dâmboviței, iar prin acea vale, fără să atingă Târgoviștea, așezată pe valea altui râu, Ialomița, ar fi ajuns la București, care pe vremea aceasta era un simplu sat, fără cetatea de mai târziu, în umbra căreia s’au dezvoltat Bucureștii vechi—, pe malul cellalt. De la satul urmașului moșului Bucur ar fi trecut la Giurgiu, și pe la acest vad ar fi ajuns în Peninsula Balcanică.
Să ne punem în locul călătorului de atunci și să
- ↑ Manuscriptul călătoriei se află în biblioteca de la Weimar; l-am retipărit în Acte și Fragmente privitoare la istoria Românilor, III. Călătoria, analisată în Istoria Comerțului a mea, I, cuprinde numai localitățile din cale.
