chea concepție populară trăiește în masele de la sate și pănă astăzi.
Deci, călătorul ar fi trecut prin partea de Țară-Romănească ocupată acum de Unguri, pe lângă orașele care abia se înjghebau, pe lângă cetățile în jurul cărora se strîngea o populație țerănească mai mult sau mai puțin liberă ori cea în general neliberă, din care făceau parte și Românii. Dacă ar fi mers mult mai spre Răsărit, ar fi întâlnit, am zice, o „zonă de supraveghere”, care se găsia în mânile unor elemente ungurești desfăcute foarte de curând. Fiindcă Secuii nu sânt nici din vremea lui Attila, nici chiar din timpul venirii Sașilor, ci au fost așezați de Cavalerii Teutoni la graniță, către Pecenegii cari se găsiau în părțile noastre. Ei au venit în număr mic și au găsit o cultură populară romănească, de unde pănă astăzi au o îmbrăcăminte asămănătoare cu a Românilor și își cultivă câmpul în același fel; casele Secuilor sânt făcute, nu după modelul unguresc, care e imitat după casa slavo-germanică, ci după sistemul caselor romănești; prin urmare nu cu cotul la stradă, ci cu fața întreagă, cu stâlpi în tinda deschisă; desigur că și folklorul lor are o asămănare cu al nostru.
De la o bucată de vreme, călătorul ar fi ajuns în Ținutul nou al Cavalerilor Teutoni. Cavalerii fuseseră în Palestina, la Locurile Sfinte, și îndepliniseră acolo funcțiuni permanente de cruciată; pe urmă, ne mai putând trăi în aceste părți pierdute către Necredincioși, au trecut în regiunile europene. Inainte de a ajunge în Prusia, pe care au colonisat-o în sens german mai tîrziu, ei s’au așezat, prin contract cu regii unguri, în părțile Brașovului. Au întemeiat cea d’intăiu adevărată sălășluire orășenească în Ardeal, aici la „Cetatea Coroanei” (Kronstadt),
