De-a lungul râului e bulevardul Aliaților. Locurile virane, căsuțele sărace de muncitori, o oarecare neîngrijire în ținuta străzii arată că aici lucrul de edilitate a început abia. Cu totul astfel e în străzile centrale, în care palate de caracter european, sămănate cu câte un cutezător sky-scra-per, arată o veche, puternică și prosperă așezare.
Dar Pittsburghul nu vrea să fie numai atâta. Orașul de un milion două sute de mii de locuitori vrea să însemne valoarea lui culturală eminentă.
Andrew Carnegie, regele oțelului, a voit-o. Ce nu se da-torește imperialelor sacrificii ale acestui „everget”’ v cum n’a mai cunoscut lumea până acum! El a aruncat, nu: a închinat nu mai puțin de 35 de milioane de dolari pentru știință și cultură. Lui i se datorește un măreț Institui tehnologic. Lui ridicarea, din piatră aleasă, cu pavagiu de marmură din Pentelic, cu olane de marmură verde, cu galerii de fier sculptat și aurit, cu planuri împrumutate de la Partenon, a unui Museu fără păreche de luxos, în care deocamdată școala francesă, pănă la Gauguin și Lucien Si-mon, școala spaniolă pănă la Zuloaga, e foarte bine repre-sintată. Lui biblioteca de peste o jumătate de milion de vo» lume, cetite și cercetate de comitete, puse la disposiția și a copiilor, cărora într’o școală anume li se pregăteșc bibliotecile, cetirea fiind așa de mare încât anual 25.000 de volume întrebuințate se scot din us.
Și acuma un imens turn de fier și pietre se ridică, menit a fi gata în câteva luni: „catedrala educației”, în care toate țerile vor avea câte o odaie clădită și împodobită de ele.
După un ceas plăcut între colegii miei americani, ne întoarcem pe altă cale, a pădurilor și fermelor isolate. Pe dealuri întinsele desișuri de arbori dintre cari unii au o înfățișare vânjoasă, nu sânt ale Statului (aici Pensilva-nia), nici ale comunelor, ci ale particularilor. Ei n’au nici-un interes în ele. Cutare taie în voie mladă tânără pentru
