de războiu—, și Mihai Viteazul, și purtând pe pânza cortinei, de-asupra obișnuitelor decoruri de boschete și castele, un moșneag în ițari strămoșești cu fluierul la gură.
Sânt aici sute de oameni, cari și-au întrerupt lucrul pentru această manifestare de solidaritate națională. Porturile românești aduse de acasă, în ceasul desfacerii de țară, sau cumpărate pe urmă au ieșit din lăzi. Un întreg cor de fete îl poartă. El e pe umerii femeilor tinere, cu nobilă față de domnițe, care ne servesc: în această haină, ele apar ridicate pănă la cele mai înalte trepte ale măririlor istorice. Naive cântece se ridică și tremură o clipă, versuri atunci iscodite, amestecuri de cântec popular și de amintiri din cărți, cu numele lui Traian izbucnind mândru, răsunete din vremea când contra Ungurilor se apăra limba. Totul e nespus de duios. Pănă la cuvintele pe care sentimentul părintesc le-a pus cu atâta greutate pe buzele copiilor, ale băiatului în port făgărășean — căci de acolo vin mai toți, cei mai buni de acolo, pe lângă Târnăveni, Sibiieni și ceva Arădani —, ale fetițelor cu bălanele plete crețe. Și de-odată, în căldura acestor simțuri trezite, exasperata sinistră profeție a unuia dintre cei înstăriți care spune că, în ciuda tuturor dorinților, nouăzeci și cinci la sută, legați prin interesele create în lunga desțerare, vor rămânea, dar că, precum Nemții desnaționalisați spun, „I am German”, tot așa se va auzi un miserabil: „I am Roumanian”. Și dacă, totuși, în ciuda tuturor sfaturilor, ar fi așa!
De la Ohio la râul Alleghany, de la o vale de Iad la alta.
Plecăm prin negurile amestecate cu fum ale dimineții. Pănă aproape de amiazi soarele cald de primăvară, care a mâncat toată zăpada, nu va putea sparge vălul lor gros.
De la Newcastle înainte, tristul câmp continuă. Copaci supțirateci și strâmbi, crescuți la întâmplare, cum sânt cânii de stradă, vagabonzi, mânați din urmă și prigoniți,
