care au 2.000 de studenți și 2.000 de profesori cu laboranți cu tot. La Harvard i-am numărat eu pe anuariu: erau 1,600; fiecare student cu profesorul lui. Dar studentul plătește, iar cine nu plătește, este om de mâna întăiu, fiindcă a plăti o țară pentru oameni de mâna a patra înseamnă a zvârli banii pe fereastă. Rectorul Universității o spune.
Iată cum e Universitatea americană.
In California, la Clermont, s’a făcut din nimic, în pustiu, o Universitate nouă, în care profesorul Maro Jones știe românește, cetește pe Eminescu, și dorește să vie la București. Ce lucru frumos ar fi dacă un număr de asociații din România i-ar plăti drumul, pentru că e om sărac! Ar fi cea mai mare bucurie din viața lui să vadă țara pe care o iubește așa de mult.
Universitatea americană nu se ține cu mâna întinsă Statului: „ni dai ori nu ni dai?”. O Universitate care are 60 milioane de dolari capital e socotită ca săracă. 60 de milioane de dolari!
Acolo, în California, Universitatea e așezată în mijlocul livezilor de portocali, a grădinilor de trandafiri, în mijlocul naturii, făcută de om, dar cea mai frumoasă natură. Primăvara, te îmbeți de mireasma florilor; iarna aproape nu există; în timpul căldurii celei mai strașnice, acolo e răcoare. Lumea universitară e împărțită în colegii, unde locuiesc, deosebit, studenți și studente. Ordinea e perfectă. Dacă se întâmplă, în clasa de sus, că se mai îmbată câte un fiu de mare bogătaș, împotriva prohibițiunii— dar de prohibiție să nu mai vorbim! —, dacă la Universitate se întâmplă ca un student să fie grosolan față de o colegă a lui, acela se expune a fi luat de urechi și dat afară de propriii lui colegi; nu e nevoie de intervenția rectorului sau a profesorului. Studenții fac poliția lor pentru că niciodată toți profesorii laolaltă nu pot apăra onoarea unei Universități cum trebuie, și pot s’o facă studenții ei înșii.
In colegiile acestea, unde băieții sânt de o parte, fetele de alta — nu sânt căminuri mixte în America—, fetele mi s’au părut une ori foarte cochete.
