Am întrebat pe una, o străină, dacă aceasta n’are consecințe, și mi-a răspuns,— era punctul ei de vedere — „studenții sânt așa de proști încât nu se întâmplă niciodată nimic”. Ceia ce i se părea fetei că era prost, nu era așa: studentul e un om care-și pregătește onest o carieră și care are ochi pentru cartea după care învață și care va fi temelia vieții lui viitoare.
Sălile de solemnitate biruie trei șferturi din sălile de tron din Europa, dar bine înțeles niciodată la o festivitate nu se întâmplă să zgârie cineva păretele casei de lux puse la disposiția tuturor. E un respect pentru această donație care nu cere sprijinul nimănui; nevoia acestui respect este în sufletul fiecăruia. Nimic mai mișcător decât să vezi săpat pe câte un părete: „In amintirea fiului mieu, fost student al acestei Universități și care a închis ochii în anii săi de studii”. Părintele îndurerat clădește un monument pentru folosul nației sale, mai mișcător decât toate pietrele de cimitir. Pănă și în musee sânt părți create în amintirea tinerilor Americani căzuți pe front. La Harvard, una din cele mai mișcătoare săli de bibliotecă se compune din cărțile unui tânăr American mort la douăzeci și patru de ani pe frontul frances. Părinții au clădit o parte din bibliotecă pentru cărțile fiului său iubit, le-au așezat așa cum le-ar fi așezat el, și studenții cari se succedă privesc la nobilul chip blând al tânărului de la care vine această comoară.
Oricine vorbește rău de America, are voie să critice toată suferința omenească pe care a înălțat-o o clasă de miliardari cari de sigur nu merită în rândul întăiu admirația și respectul lumii, dar, când se gândește cineva la ceia ce acești miliardari, adecă inițiativa particulară, au făcut, dacă nu pentru învățătura celor de astăzi, nepregătiți poate, dar pentru învățătura de mâni a tinerilor Americani, acela are datoria să se închine înaintea celei mai mari opere de munificență pe care bogăția a făcut-o în folosul culturii.
