din case s’au și făcut, un alb club de o delicată arhitectură invită la petreceri, se arată unde vor fi clădirile de utilitate publică, apa prinde a se strecura supt piatră. Avem supt ochi priveliștea inițierilor orășenești în această țară de suprinderi. Ceva mai departe, Sfântul Onufrie își așteaptă și el ceasul. Pe când la capătul calendarului spaniol Oceans Beach, „plaja Oceanului”, e o așezare isprăvită și bine întemeiată.
Acuma, la dreapta, Oceanul palid își întinde pânza liniștită; abia la mal stâncile de dedesupt rup apa în spume. Un țerm încă pustiu, pe care se usucă mari ierburi răscolite, cu înfățișarea de coraliu moale, putred, lângă iarba grasă, cleioasă, de ghiață cu floricele roșii, lângă țeposul cactus de pe care atârnă fructul mărunt ca sângele. Lângă rămășițe din lemnul vechilor naufragii foarte puține scoici sfărâmate pe care le îngroapă nisipul.
San Diego e încă departe. Crezi că-l ai când se înșiră iar căsuțele-jucării, de cea mai pitorescă legătură, oțelele ascunse între arbori, clădiri monumentale, ca o școală militară. Dar el fuge tot mai departe, pănă ce în sfârșit cetatea Sfântului Didac strânge între casele ei chipoase, adesea de un lux elegant, în care, pe lângă o lume de afaceri mai puțin grăbită ca aiurea, bătrâni și bătrâne, la capătul unei vieți de muncă, își primblă agale, cu o senină așteptare a morții, oasele obosite.
Apoi această civilisație de floare umană adausă la florile naturii se împuținează, sărăcește, devine mai rară, mai umilă. Mexicanul care așa de mult ajută cu munca lui prosperitatea Californiei, omul bronzat, cu pălărie largă, nu mai are din ce scoate bogăția pentru alții. Spre sumbra lui țară învălmășită de revoluții periodice, terorisată de bolșevismul bandelor politice — mai ieri noul președinte și-a avut falca zdrobită de gloanțe—, ne ducem acuma.
Iat’o la o strâmtoare unde cocheții „ofițeri U. S. A.” au aierul unor cavaleri cari și-au întrerupt danțul. Lângă ei
