amintiri dunărene, de acasă. Căci Sfântul Ioan de Capistrano, profetul de lupte din Abruzzi, a catehisat Ardealul nostru și el, alături de Ioan Hunyadi, a liberat, cu mulțimea cruciaților lui simpli și săraci, Belgradul de asediul lui Mohammed al II-lea. În timpul războiului care ne-a năvălit niscaiva zeloși ocupanți de lege catolică îi confundaseră oasele cu ale Sfântului Grigore Decapolitul de la Bistrița, pe care se și grăbiseră a le anexà.
E un încântător colț de natură și de istorie. Din cărămizi coapte și necoapte, cu ajutorul Indienilor, neobosiții propoveduitori ai Evangheliei au făcut o mare mănăstire, un institut spaniol al epocei lor. Largi curți, pline azi de florile cele mai variate, dar odată cuprinzând gospodăria unei ferme, încântătoare patiuri de reculegere de-asupra cărora spânzură clopotele unei meșteșugite renovări pentru turiști, lungi coridoare boltite, cămăruțe de locuință și rugăciune, o capelă și o lungă biserică, dăruită de aceiași restauratori cu cea mai aurită din catapitesme, care scânteie ispititoare la capătul misticei penumbre.
Și lumea vine și se roagă, pe când în prăvălia-Museu, cu ceva cărți, veșminte și picturi vechi, se vinde pe preț scump istoria în mai multe volume a Misiunilor și „poterie cehoslovacă”, purtând însăși aceasta intitulare. Sânt aici grupe de copii mexicani, oacheși, buhoși, flenduriți, căscând adâncii ochi negri la splendoarea sacră a altarului, sânt fete cu figurile palide supt negrul păr uns și lipit pe tâmple, sânt roșii figuri indiene cu osatura proeminentă, care dovedește îndărătnica păstrare a rasei celei mai vechi, sânt ciudate fețe de cenușa în care bătrânii ochi sânt ca punctele negre ale cărbunilor stinși. In această semi-obscuritate, aceste sumbre elemente de rasă te strămută cu veacurile înapoi, în vremea sângeroaselor plămădiri.
La oarecare distanță cea mai stăruitoare reclama înfiptă pe toate povârnișurile catifelate îndeamnă la alcătuirea unui nou oraș, închinat Sfântului Clement. O parte
