O altă gară presintă o întreagă adunare de țerani cu pălăriile largi, sosiți în noroiul pieței cu carăle lor simple, în care apar enorme cele două roți, și cu trăsurile trase de măgari. Femeile păstrează iubirea pentru rochiile și șalurilei negre șâ cârpa întunecată, care-și lasă capătul pe spatele lor. In localitatea vecină ne întâmpină aceiași aeriană casa cu cerdac, albă-rosă, așa de asemenea cu cea de la noi, larg primitoare de lumină.
Imensa pădure de stejari, cari dau pluta. Trunchiu și ramuri, după jupuilura, refac din nou scumpa lor scoarță. Pe alocuri deposile enorme se usuci de soare și se pregătesc de expediție. Ici și colo cactușii țcpoși. șerpii printre vegetalele țerilor calde, își amestecă bizarele contorsiuni care par pornite spre atac. Dar, ceasuri întregi, omul și scoica lui rămân invisibili, afară de oasele în care ei apar ca prin minune. O femeie cu fața brună îmbrobodită în alb răsare ca o icoană țigănească de la noi. De fapt pănă la Madrid vin cu ghiocul și cu ursul, pana și de pestei mare, din țerile Americei, oacheșii noștri, înoindu-și pașapoartele și plătind onest taxele lor la Legație... de altfel un ziarist madrilen de la He-raldo, constatând că vorbesc neverosimil limba fran-cesă pe carte o ignora complect, găsia că eu însumi am un tip între „Apostol” și „șef de trib canhi” (=țigănesc). M’a pus pe gânduri.
Torre das Vergens, „Turnul Felelor”. Portarul o anunță cu un lung strigăt iritat. O lume țerănească în papuci sau cu picioarele goale așteaptă. Cutare țeran bărbos poartă o scufie cu canaf ca a Sarzilor sau a haidamacilor ucrainieni. Frumosul ogeac îndătinat se ridică, alături, dintr’un fronton triangular și roșul păreților e variat cu lampasuri albe.
