Lăsăm în urmă această largă pa La albă, ce pare un singur zid. străbătut de nesfârșite ferești, și încunjurimea smăltată cu aceiași înflorire albă de case răslețe, Trenul merge destul de voinic prin această pietrărie dezordonată și stearpă, încălzită de un soare sudic încă în luptă cu norii Atlanticului. Rari drumuri, lucrate ușor. Pe câte una 'din movilele de piatra se acață ziduri de castel în ruină, de și aici, în Slatul făcut de un descălecător, cu totul din nou, viața feudala, ori macar cea senioriala, a Castiliei, n’a existat Și o casă nouă-nouța, delicios de albă, e cucuiala pe o asemenea modâlcă sură.
La stație (Castello de Vide), în mijlocul grădinii de palmieri bătrâni, cu trunchiul de să-l cuprindă un om voinic și evanlaliul larg răsfirat, aceiași veselă originalitate a construcției: zăbrele, loggii cu colonele, împodobiri de fier lucrat, firide cu statui, coperișuri suprapuse care se mlădie după părțile zidirii ca în vechile biserici bucovinejie. Ceva spontan, variat, vesel. O însăilare, o glumă, un surâs. Și, din primele ei flori roșii de-asupra grelelor ziduri sure, bogata grădină și ea surâde. O trecere ca din Ardeal în „Țară”.
Turme de oi albe, împrăștiate între bolovani, ca în sierrele de Nord ale Spaniei. Aici însă ele par închise într’o gradină, pe când, dincolo, at lor e drumul și a lor e țara. Copilul cu larga pălărie și bernevicii umflați are însă un aier de ciobănel bănățean.
Ne ridicăm, pe podișuri cu vegetație mai întârziată, o ciudată iarbă roșie țișnind din pământ lângă cealaltă. Căldura venind din apele. Oceanului se menține însă. De aceia pe alocuri vaste lanuri de cereale foarte desvolfate, lângă pajiștea sălbatecă a florilor de aur din tufișuri. Femei nevăzute înșiră pe ramuri rufele spălate, în gârla de munte.
