și sincerĭ aĭ unuĭ adevăr: aceștĭ din urmă provoacă discuțiĭ, fac să iasă lumină din chiar loviturile lor, pe cînd ceĭ d’întîĭ disgustă și enervează.
Decĭ, să urmărim cu tot interesul cercetările moderne, carĭ se fac asupra artistuluĭ, dar să nu uităm că ele de abia încep, și sunt încă departe de a ne prezenta completa deslegare a problemuluĭ.
Căcĭ chiar cînd am putea ajunge cu mintea la acea primă cauză de carĭ vorbeam adineoarea, nu știŭ pînă la ce punct ne-ar da sigura și clara cunoaștere a genezeĭ artistuluĭ.
Atîtea împrejurărĭ de pe-delăturĭ modifică, împedică saŭ accelerează o anumită undă de vieață, în cît, la urma urmeĭ, ne mulțumim încă să acoperim cu vorbe elastice problemul: «Un concurs de împrejurărĭ fericite, un acord, norocos între factoriĭ convergențĭ aĭ ereditățiĭ și mediuluĭ social, aŭ zîmislit cutare talent, au produs și determinat pe cutare artist.» Și ilustrăm aceasta cu cîte-va exemple, alese, cărora le dăm une orĭ o importanță decizivă. Așa bună-oară, e vorba de Schakespeare. Geneza acestuĭ mare geniu? Dar e foarte clară. Și aci, o teorie asupra mediuluĭ și un exemplu care-o încoronează: Prin muzeele din Anglia se văd tablourĭ vechĭ reprezintînd pe Schakespeare la vîrsta de 6 ani, stînd cuminte și atent pe genuchiĭ unuĭ bătrîn frumos — moșul luĭ, care ședea tot la Stratfort și care’l adora și ’ĭ povestea adesea fermecătoarele legende ale țăreĭ, și… micul Schakespeare — ce apropiere ciudată de cuvinte — cu figura inspirată și cu ochiĭ în extaz, e înfățișat într’o atitudine visătoare și absorbită, el ascultă și se umple de toată fantazia și puterea de a crea a poporuluĭ săŭ…
