«Fie-care e ocupat cu trebile luĭ, cu interesele de toate zilele, ast-fel că pentru interesele intelectuale și estetice nu-ĭ rămîne nicĭ vreme, nicĭ bună-voință și nicĭ pricepere. O carte care ese de sub tipar, o piesă ce se reprezintă la teatru, face să se vorbească de ea două treĭ zile și asta încă e mult și asta încă dacă reporteriĭ de gazete, transformațĭ în criticĭ artisticĭ, vor bine-voi să spue cîte-va vorbe în gazetele respective.
«Îndemnul moral lipsește dar. Dar îndemnul material? Nicĭ atîta. Opera de valoare, tipărită într’un număr ridicul de exemplare, se vinde în cincĭ anĭ… dacă nu rămîne nevîndută pentru vecie. Pentru cine dar să scriĭ și pentru ce?»
Ast-fel zic scriitoriĭ noștri de talent și de sigur că în vorbele lor e o bună parte de dreptate.
Un lucru numaĭ: aceste căinărĭ nu răspund la întrebarea noastră, nu ne daŭ cauza adevărată a seceteĭ literare și intelectuale.
Indiferența publicului? Dar de ce publicul e azĭ așa de indiferent pentru producțiunile artistice, cînd cu treĭ‑zecĭ orĭ patru‑zecĭ de anĭ înainte arăta un interes așa de mare pentru Alexandri și alțiĭ? Și, în definitiv, cu esplicațiile date însemnează a te învîrti într’un cerc vițios: publicul nu citește pentru‑că nu se produce și nu se produce pentru‑că nu se citește.
Numaĭ atuncĭ vom eși din acest cerc vițios, cînd, căutînd o esplicare, o cauză a seceteĭ literare și intelectuale, o vom căuta de odată pentru amîndouă fenomenele. O mișcare literară ori științifică cuprinde de o potrivă pe amîndoĭ factoriĭ, orĭ — în termeni economicĭ — cuprinde de o potrivă și pe producătorii literarĭ și pe consumatorĭ. O societate produce și scriitorĭ
