65
Balaurul se svârcolea de durere și plesnea din códă de te lua fiori de spaĭmă; vitézul nostru însă se lupta de mórte și obosise; éră tovarășii seĭ dor meaŭ dușă.
Dacă vĕdŭ el că tovarășii sei nu se deștéptă, își puse tóte puterile, se mai aruncă uădată asupră gro zavului balaur și'ĭ tăie și capul ce îi mai rămăsese. Atunci un sânge negru lăsă din ea fiară spurcată, și curse, și curse până ce stinse și foc și tot.
Acum ce să facă vitézul nostru, ca să nu găséscă focul stins, când s'or deștepta tovarășii lui; căcă le gătura le era ca să omóre pe acela care va lăsa să se stingă focul. S'apucă mai ântêiŭ și scóse limbile din capetele balaurului, le băgă în sîn, și iute, cum putu, se sui într'un copaciŭ nalt, și se uită în tóte părțile, ca de va vedea unde-va vr'uă dare de lumină, săseducășisecérănițelfoccasaatîteșielpeal lor ce se stinsese.
Cătă într'uă parte și într'alta și nu vĕdu nicăiri lu mină. Se uită cu mare băgare de sémă și dări într'uă depărtare nespusă de mare uă schintee ce abia licu rea. Atunci se dete jos și o porni într'acolo.
Se duse, se duse până ce dete de uă pădure, în care întâlni pe Murgilă, și pe care îl opri în locă, ca să mai întârdie nóptea. Merse după aceea mai departe și dete peste Miadă-nópte, și trebui să o lege și pe dênsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum se dreagă ca să isbutească? O rugă să'i ajute a lua un copaciă în spinare, care, dicea el, îl tăĭase de la rădăcină o învăță el să se pue cu spatele se împingă, pe când el tot cu spatele la co
