62
șert. Dacă vĕdu și vĕdu că nu e scăpare, își lăsă pĕ rulu despletit pe spate și începu a se jeli de să feréscă
Dumneḑeu! în cât și lemnele și pietrele plângéŭ de mila ei. Ast-fel merse către locul osândeĭ. Ear ómenii cu mic cu mare, lăcrămaŭ pentru dênsa și nu pu teau să'i ajute întru nimic.
Daca ajunse la spânzurătóre, plină de nădejde, se mai uită la mut, care venise și el cu glóta de ó menă, și care sta ca un nesimțitor, și îĭ dise:
- Dragul meŭ bărbat, scapă-mĕ de mórte, tu scii dragostea mea pentru tine, nu mĕ lăsa să mor ru șinată. Și numai uă vorbă și voiŭ fi mântuită; ear el dădu din umeri și se uita anapoda peste câmpii.
Gâdea sta cu lațul în mână; douĭ slujitori o urcară pe scară, și gâdea îi puse lațul de gŭt. Uă clipeală de oci și fata era să fie mórtă. Dară, tocmai în minu tul când era să'i dea drumul și s'o lase atârnată, pescarul întinse mâna și strigă: ho! ho! stați! Tótă lumea încremeni; lacrămi de bucurie curseră din toți ochii celor care erau de față, ear gâdea scóse latul de la gŭtul fetei. Atunci pescarul uĭtânduse la fată, îi dise de trei ori:
- Îmi mai dici pescar?
- Eartă-mĕ, scumpul meu bărbat, se grăbi fata a'Ĭ respunde, uă dată am dis și chiar atuncă din greșélă, mĕ făgăduesc a nu'ți mai dice.
- Dați-o jos, căci acésta este femeea mea.
Si luând'o de mână, plecară la casa lor.
După aceea trăiră în fericire, și trăesc și până în dioa de astăḑi, dacă n'or fi murit.
Incălecaiŭ p'o sea, etc.
