51
și de bogății. În cele după urmă împăratul începu a se cam căi de fapta ce făcuse; dară n'avea ce-și face capului; eară ginerile împăratului pricepuse după purtarea ce aveaŭ cudênsul boerii și slujitorii împĕ răției, că ei îl cam luaŭ peste picior despre avuțiile lui.
Îi crăpa obrazul de rușine. Cu tóte astea el tot plănuia, se frămênta cu firea cum ar face să scape de ponosul acesta, în cât nicĭ nóptea nu putea dormi.
Într'uă diminéță, în rĕvĕrsat de diori, plecă, fără să'Ĭ prindă de veste cine-va. Se duse până eși la uă câm pie. Mergea și se gândea, fără să scie unde a să a jungă. De uă dată îĭ ese înainte un om roșcodan și îl întrebă:
- Da unde te duci, mĕĭ vericule, așa pe gânduri și trist, de pare-că ți s'a înecat corăbiile pe mare.
El îi spuse tótă siritenia pricineĭ și ce caută. A tunci omul cel roșu îi dise;
- Daca te-oiŭ scăpa eŭ de pacostea ce a căḑută peste tine ce'mĭ daĭ?
- Ce mi-i cere, respunse el.
- Noi suntem noă frați, respunse omul roșu, și fie-care avem câte uă ghicitóre. De ni le vei ghici, tótă averea nóstră, a ta să fiă; eară de nu, cel d'ântêiŭ copil ce vei face să fie al nostru.
Bietul ginere al împăratului, prăpădit de rușine, măcar că nu-i venea la socotélă, dară priimi, cu nă dejde că póte până va nasce copilul, va găsi pe cine va care să'l învețe eară ce să facă.
După aceea merse de'i arĕtă tóte turmele și cire dile de vite ce avea omul cel roșu, și palaturile lui ce nu eraŭ departe de acolo. Apoi învăță pe văcarĭ,
