– Cine a îndrăsnit să'mi strice somnul?
Smeul sări înapoĭ cu gróză; apoĭ îĭ ḑise:
– Nea Bogdane, aicĭ e moșia nóstră, și daca te-a adus Dumneḑeŭ la noĭ, apoĭ aĭde se ne prindem frațĭ până la mórte; vino să trăescĭ cu noĭ, și sciŭ bine că și fraților mei a să le placă prietenia ce legăm.
Nea Bogdan se prefăcu că nu priimesce, se cam codea și tot răstit vorbea; apoĭ, cam înduplecânduse, dise cu glas maĭ móle:
– N'o da dracul să vĕ ispitițĭ norocul a'mĭ face ce-va, strengarilor, că nu se alege nicĭ praful de voĭ.
– Nu, Nea Bogdane; apoĭ, ce fel? așa ne socotescă pe noĭ?
După ce se înfrățiră, smeul luă apă de la puț și merse cu Nea Bogdan la casa lor.
Cum îl vĕḑură Smeiĭ, par'că le dete un fer ars p'în inimă, maĭ cu sémă după ce auḑiră de vitejia luĭ. Se luară cu binele pe lângă dênsul.
La eĭ acolo era obiceiŭ că fie-care să facă slujba caseĭ cu săptămâna. Decĭ, venind și rândul lui Nea Bogdan, îl trimiseră Smeiĭ cu burduful la apă. Burduful era așa de greŭ, în cât el abia îl ducea gol. Ce să facă ca să nu rămîe de rușine? Se întórce acasă, ia uă sapă, și viind din nuoŭ la puț, s'a apucat să sape împregiurul luĭ.
Vĕḑênd Smeiĭ că prea întârḑiază Nea Bogdan, trimise pe unul dintr'ênșiĭ după el, care se sperie când îl vĕḑu că sapă.
– Da, ce facĭ acolo, Nea Bogdane?
– Ia, sap, ḑise Nea Bogdan, ca să aduc puțul cu totul în curte; căcĭ voĭ, proștilor, vĕ osteniți în tóte
