133
Dus pe gândurĭ, și din socotélă în socotélă, ajunse bĭetŭ la uă prăvalie, fără să scie cum, unde eraŭ grămădite uă mulțime de muște pe uă masă pe care se vĕrsase niste miere. Cum vĕḑu mustele, vru a'șĭ scóte necasul pe dênsele, dete uă data cu palma și omorî uă mulțime de muște.
Plecând de acolo, dise rîḑênd: Am să fiŭ bogat.
Îșĭ lasă casa în scirea lui Dumneḑeŭ și se duse se duse, până ce ajunse la puțul unor smeĭ. Aci se culcă după ce scrise pe ghisdurile puțuluĭ:
«Eŭ sunt Bogdan vitézul, care, din uă lovitură omor sute de suflete.»
Nu trecu mult și étă veni un smeŭ cu burduful să ia apă. Daca vĕḑu scrisórea pe puțŭ, el înțelese că omul care dórme trebue să fie vr'un mare voĭnic; că d'aia scrisese el acolo așa, ca să nu-ĭ strice nimenĭ somnul.
Smeul sta pe gândurĭ, și nu cuteza să ia apă de témă să nu se scóle voĭnicul; dar când îșĭ aduse aminte că îl astepta frațiĭ, îșĭ făcu el socotéla: de s'a destepta voĭnicul, foc; de s'or supera frațiĭ, pîrjol.
Ce să facă? se suci, se întórse, și daca vĕḑu că n'are încotro, îșĭ luă inima în dințĭ și începu să strige, maĭ de cât colo, încet și cu sfială:
– Nea Bogdane! Nea Bogdane!
Nu'ĭ respunse nimenĭ nimic. Maĭ stătu nițel, se maĭ apropie uă lécă, să véḑă nu care-cum-va este mort. Așĭ, unde? că el sforăia ca un cal, așa de bine scia să se prefacă.
Strigă smeul âncă uă dată, dar puțin maĭ tăricel.
Nea Bogdan care nu dormea, se sculă repede în sus și cu glas răstit, ḑise smeuluĭ, frecânduse la ochĭ:
