ḑilele de aducețĭ apă, și atâta minte n'ațĭ avut până acum, să vă scutițĭ de astă muncă deșértă.
– Lasă, Nea Bogdane, ḑise Smeul, că aducemŭ noĭ apă, nu maĭ strica puțul; îl avem de la moșĭ de la strămoșĭ.
– Apoĭ daca e vorba așa, îĭ răspunse Nea Bogdan, eŭ nu sunt nebun ca voĭ să merg tot-d'auna la apă.
Luă Smeul burduful cu apă, si pe Nea Bogdan d'asupra și se întórse acasă.
Frica Smeilor se adăogă când audiră că Nea Bogdan a voit să aducă puțul în curte, și nu le cam venea la sócotélă a trăi cu dênsul la un loc. Veni timpul când să se ducă și la lemne în pădure. Eĭ avea obiceiŭ de aducea câte un copaciŭ, și căta să facă și Nea Bogdan așa, d'a frăție.
Se duse, deci, în pădure, ce uĭtă în drépta și în stânga, copaciĭ eraŭ marĭ, și nicĭ pomenélă nu era să fi putut să aducă vre-unul la spinare. Începu ear cu viclenia: Se apucă să jupóe la cóje de copaci, și să lege pom de pom de giur împregiurul păduriĭ.
Smeiĭ, daca vĕḑură că ear zăbovesce, pricepură că trebue sĕ le maĭ facă vre-uă borobóță; trimiseră după dênsul pe unul din eĭ, care se puse pe găndurĭ când îl vĕḑu.
– Da, ce faci, Nea Bogdane?
– Ce tot lemne, lemne, respunsa el? ia voiŭ să aduc pădurea lângă casă spre a nu maĭ fi lipsă de lemne; voĭ atît de nătărăĭ ațĭ fost, în cât n'ațĭ avut atîta cap să facețĭ un lucru așa de mic.
Creḑu smeul astă minciună și ḑise:
– Lasă, Nea Bogdane, că aducem noĭ lemne. Nu
