Pagină:Legende și basmele Românilorŭ.djvu/141

Această pagină nu a fost verificată

125


– Noi amêndoĭ, mamă, respunse ea.

– Amêndoi se mâncăm, dise el, și așa și făcură, fără să se mai uite împregiur, ca cum n'ar maĭ fi fost nimenea în casă.

Femeea lui, care remase tótă dioa ghemuită în col tul patului, vĕdu și tăcu. Séra făcu asemenea. Fe meea se culcă cu mațele chiorăind, nădĕjduind că a doa di va fi mai fericită, și că'și va scóte din capete.

A doa di se petrecu ca și dioa trecută.

A treea di însă, până să vie junele din piață, fe meea începu a strînge asternutul, după cum făcuse sócră-sa eri, și o întrebă:

– Acésta ce facă eu, maică, lucru este?

– Lucru, maică, lucru, respunse bătrâna.

– Veḑĭ maică, asta nu m'aŭ învățat acasă.

După ce plecă la lucru junele, mumă-sa se apucă să facă tréba, ca în tóte dilele. Din partea sa, juna soție se dete jos din pat, încinse și ea un șorț, și în cepu pe lângă bĕtrênă a tăia cépă, a spăla carnea, apoi a mătura; și de câte ori făcea câte ce-va, tot întreba:

– Dar asta trébă este, maică dragă?

– Trébă, măiculiță, trébă, îi respundea bătrâna.

– Vedi, maică, mama pe mine nu mĕ lăsa să fac nimic din tóte astea, fiind că, dicea ea, că mĕ oste nesc, că mi se strică mâinile, dar nu vĕḑ să fie așa greŭ.

– Nu e greu de făcut, maică, numai uĭte, să ții regula cea mai aspră în tot ce vei face. Spre e semplu: AĬ luat tigaia, tingirea și aĭ gătit, îndată să le speli, împreună cu vasele ce vor remănea de la