maĭ cu foc, lăsațimĕ să mĕ duc, că ĭ-a fi fóme lui bietul Mogârzea.
– Noĭ te lăsăm, ḑiseră ele, dar să sciĭ că de nu veĭ veni, nu scapĭ nepedepsit de noĭ.
Se învoiră decĭ ca măine să vie d'a dreptul cu oĭ cu tot să le cănte, și se întórseră fie care la ale sale. Mogârzea se miră cum de sporesce laptele, și nu se linisci de cât numaĭ după ce'i se spuse că n'a călcat hotarul. Mâncară și se culcară.
Băiatul nu asteptă să se lumineze bine, și din albul ḑilei pleca cu oile drept în liveḑile ielelor. Cum începu să cânte cu fluerul, ielele fură aci, și jucară, și jucară până în de séră, când atuncĭ băiatul se făcu că scapă fluerul din mână și că din greșélă calcă peste el și îl sparge.
Să-l fi vĕḑut atuncĭ cum se tânguia și cum îșĭ frânge mâĭnile și plângea că șĭ-a perdut tovărășelul; ți s'ar fi făcut milă de el. Chiar ielele se înduioșiră și făcut începură să'l mângâe.
– Nu'mĭ e de alt-ceva, ḑise el, ci pentru că așa fluer care să ḑică cu foc nu maĭ găsesc, căcĭ el este din inimă de cireș de 7 anĭ.
Noĭ avem un cireș în curte, și e tocmaĭ de 7 anĭ; daca veĭ, aĭdețĭ să-l tăem și să-țĭ facĭ un altul.
Se dusecă cu toțiĭ, tăiară cireșul, și de témă ca să nu i se strice inima când îl va despica, le rugă ca să pună cu tóte mânele.
Decĭ, după ce dete cu toporul și făcu crăpătura cât să-l despice numaĭ cu puterea brațelor, ca să nu ajungă ascuțitul toporuluĭ la inima lemnuluĭ. Atuncĭ
