Pagină:Legende și basmele Românilorŭ.djvu/124

Această pagină a fost verificată
108

cu uă ḑină. Auḑisem că acolo sunt treĭ ḑine. Dară norocul mĭ-a stat ĭmpotrivă; căcĭ nagodele de iele dete peste mine și-mĭ luară inima, și de atuncĭ m'am așeḑat aicĭ și mĕ hrănesc cu oițele mele pe moșióra asta, fără să maĭ am poftă la ce-va, fără să mĕ pot veseli un minut măcar, saŭ fără să pot rîde și eŭ uă dată.

Pustiile de iele sunt așa de gâlcevitóre, în cât nu sufere pe nimenĭ să trécă peste hotarul lor care să rămîe nepedepsit. De aceea te sfătuesc să fiĭ cu luare aminte, ca să nu pățescĭ și tu ce-va.

– Bine, bine, lasă pe mine, tată, ḑise băiatul, și se culcară.

Când se lumină de ḑioă băiatul se sculă și plecă cu oile. Nu sciŭ cum, nu sciŭ de ce, dar luĭ nu-ĭ venea la socotélă să vaḑă liveḑile cele frumóse ale ielelorŭ, și el să-șĭ pască oile pe uscătura moșieĭ luĭ Mogârzea.

A treia ḑi, pe când sta la umbra unuĭ copaciŭ și cânta din fluer, căcĭ era meșter a ḑice din fluer, uă óe se desghină din turmă și intră în liveḑile cele înflorite ale vecinelor; după dênsa alta, dupe asta alta, și când băgă de sémă, maĭ multe oĭ apucase de trecuseră hotarul.

El, tot cântând din fluer, se duse să abată oile ce lasase turma; dară de uă dată se vĕḑu față în față cu treĭ fete sburdatice, că'l opresce și ĭncep a juca împregiurul luĭ.

Dacă vĕḑu băĭatul cum merge tréba, îșĭ puse și el puterile, și cântă cu foc; eară ele jucară până séra.

– Acum, le ḑise el, daca voițĭ să vĕ cânt mâĭne