strictă a școalei — costum, plastică, declamație. Omul își pune toată bunăvoința, se repede, se-nțepenește maiestos, țipă, sforăie, ori sare, țopăie, face toate contorsiunile și strâmbăturile, după cum rolul e tragic sau comic — în zadar, ne lasă reci; pentru ce? — pentru că nu-l prinde.
Pe câtă vreme, colo, în circul ambulant, tăbărât pentru câteva zile în mijlocul bâlciului, vedeți pe acest nenorocit clown, cu făina groasă lipită pe sudoarea feții, cu atât mai zdrențeros și mai murdar, cu cât prin acoperișul sfâșiat al circului inundă de toate părțile lumina soarelui. Domnișoara, prima și ultima călăreață de forță a companiei, dă târcoale în arenă pe veteranul ei armăsar alb, care numără atâtea succese. Clownul îi face o curte stăruitoare, urmărind-o în toate mișcările. La un moment, curtizanul găsește prilej s-o ciupească de brațul ei foarte roșcat, care n-ar fi pierdut mult din admirația publică dacă era îmbrăcat. Atunci mândra călăreață îi trage un bobârnac în nas, care pocnește ca un pistol; apoi numaidecât dă o biciușcă bătrânului armăsar, și dispare în galop. Indrăznețul pedepsit a căzut, și clasica bășică a făcut ecoul nasului; înamoratul se ridică și pleacă orbit, ținându-se de amândouă părțile lovite, plângând și strâmbându-se într-un chip oribil. Râsul publicului e irezistibil: l-a prins.
Așa e în toate artele, dar absolut în toate.
Iată pe bulevard o statuă enormă. Marmora e de preț și figura pe care ne-o înfățișează este a unui bărbat ilustru. Este o operă foarte scumpă a unui artist de mare reputație. Ilustrul răposat e înfățișat în postura unui orator care salută cu modestie publicul, pe când acesta, entuziast, îi încoronează un discurs superb cu aplauze unanime și prelungite. E o operă de execuție, cum ar zice amicul meu Gion, impecabilissimă. Asemănarea cu răposatul este izbitoare, deși, se-nțelege, tipul e idealizat; în fine, o operă fără cusur. Toare bune: și postură, și asemănare, și idealizare, și orice poftești; dar - nu-l prinde pe răposatul deloc.
Iată însă că găsesc în grădina marelui om, la Moși, cu cinci bani, un popă de turtă dulce. Minunatul părinte! e așa de cuvios — cu barba și sprâncenile lui albe de zahăr, — cu ochii lui, două cofeturi albastre de colivă, îndreptati
