despre talentul său sunt o hrană de carc el nu se poate sătura oricât s-ar îndopa; așa, dacă nu-l admiri, măcar batjocorește-l; dacă nu-l aplauzi, măcar fluieră-l; dă-ți însă numaidecât o părere. Consideră-l orișicum, numai consideră-l: el n-are încredere în sine, și astfel, sufletul lui, care mereu șovăie, are nevoie de o proptea, fie aceea într-o parte sau în alta.
După părerile pe cari le adună de prin toate răspântiile, el își modifică judecata despre propriile lui produceri; după curentele opiniei publice, își face o programă; după succesele obținute de alții, își croiește o manieră ce i se pare sigură. Și astfel, deși sunt atâta de rare-n lume talentele originale, avem atâția artiști! Pentru aceea, toate fenomenele, atât cosmice, cât și sufletești, cărora le-a fost dat un curs valabil de către un talent oarecare, ajung foarte curând demonetizate prin năvălirea valurilor de falsificări.
Așa s-a întâmplat cu frumoasa antiteză a „trandafirului cu spinul"; așa a ajuns dezgustătoare tânăra „Primăvară" și nesărate dulcile zile ale lui mai; așa, luna, mai întâi, din luminoasă ce era, a ajuns întunecoasă ca „un glob de aur", pentru ca, mai apoi, „stăpână a mării", să fie cu desăvârșire compromisă.
Tot așa și cu libertatea, cu patria, cu amorul, cu pesimismul șcl... stilul omului de talent a fost considerat de mulțimea secăturilor numai în partea lui externă. Acestei părți externe fac ele greșeala să-i atribuie succesul talentului, și acestei greșeli datorim potopul producerilor de manieră în arte și-n litere.
Îl prinde sau nu-l prinde — iată două expresiuni populare românesti foarte ciudate, în cari încape tot înțelesul frumosului: în ele se cuprinde tot ce poate cineva spune asupra artei, asupra talentului și stilului.
Vedem într-un teatru de stat un actor vechi și experimentat, cu o reputație consacrată de întreaga opinie publică, jucând un rol imponant. Tot ce se cheamă aparat teatral e întrebuințat cu o perfectă pricepere și dibăcie după regula
