singuri spune cu siguranță ce vor simți mai mult când, trecând în altă clasă, nu vor mai avea pe Domnul: bucuria că au scăpat de rigla lui reglementară sau părerea de rău că i-au pierdut nasul?
Așadar, ce bine ar fi să poată — dacă s-ar putea — și să scape de riglă, și să păstreze minunatul nas! In adevăr, minunat! fiindcă acum îndată o să vezi, cititorule, că acest nas este ceva de o importanță colosală, de o importanță tot așa de mare ca și luna de pe cer. Cum asta? Fiindcă și el, ca și luna, poate fi un arcuș căruia nu-i trebuie decât o vioară bună ca să scoată o cântare uimitoare.
Toți, toți copiii din acea școală sunt încântați de nasul profesorului. Dar iată că unul dintre ei, jucându-se prin curte, găsește o bucățică de cărbune moale. Ce-i dă diavolului prin cap? Ridică binișor cărbunele de jos, merge furiș la zidul din dos al institutului, trage o linie, încă una, alta, mai șterge, rade, adaogă: e gata — un nas și o riglă.
Atunci aleargă, strânge repede pe toți camarazii împrăștiați la alte jucării și-i duce la o potrivită distanță de opera de artă. Toți rămân uimiți în fața ei, cu privirea țintă. Cu cât privirile s-ațintesc mai dinadins asupra semnelor negre de pe peretele alb, cu atât acestea devin mai calde, și cu cât acele priviri se adâncesc, cu atât urmele de cărbune înviază. Încet-încet, ele încep să miște, se dezlipesc binișor de perete, apoi se desprind de tot. Iată-le cum pornesc din loc cu putere deplină de viață, cum se apropie în fața privitorilor, cari râd, râd cum n-au râs niciodată: este Domnul! Domnul!! Acesta este Domnul adevărat!... fiindcă e numai ceea ce ne trebuie de la Domnul — el puțin ne importă - ce simțim noi la vederea lui, aceea importă, și aceea o avem aci întreagă. Coarda din sufletul cel mititel și rautăcios nu numai a sunat, s-a făcut și auzită.
Și astfel, copiii nu mai râd acuma în clasă ca mai nainte când văd pe D. profesor; nasul acela nu mai are vechiul succes; el a fost redus la importanța lui reală — un simplu arcuș. Băieții ard de nerăbdare să treacă ora, ca să meargă la zidul din dos; acolo e ce e, acolo se aude cântarea cea miraculoasă.
Ei! — ziceam adineaori, după terminarea Sonatei — strălucit-au vreodată așa de dumnezeiește razele reci ale
