de sigur că în sufletul omului s-a petrecut ceva minunat — ceva pe lângă care și razele de pe coama dealului, și cântecul din grădina cu pruni sunt ca arcușul pe lângă sunetul vioarii, niște simpli agenți brutali de iritare. Arcușul l-am văzut; coarda desigur a sunat — uitați-vă la figura iluminată a omului. Ce folos însă? Ea singură s-a auzit pe sine, fiindcă a sunat îngropată în adâncuri ascunse; calea de acolo până la noi este închisă; de acolo până la noi nu poate sosi cea mai mică vibrație. Dar nouă nu ne trebuie să vedem numai vioara și arcușul; ceva mai mult, nu ne trebuie chiar deloc să le vedem; nouă ne trebuie să auzim sunetele coardei. Gușatul este o vioară care nu se aude, arcușul nu e bun la nimic.
Să lăsăm dar la o parte instrumentele acestea inutile nouă și să căutăm altele. Să alergăm la o veche vioară, a cărei binefăcătoare sonoritate e totdeuna gata să ne mângâie sufletul până în cele mai profunde și tainice cute. Ia să vedem noi cum răsună acest nobil instrument când îl atinge arcușul. Ia să auzim Sonata Lunii! Să ascultăm!...
Ei!? Strălucit-au vreodată așa de dumnezeiește razele reci ale lunii cum strălucesc aceste luminoase și calde sonorități? A înaintat vreodată discul ei pe calea eterată cu solemnitatea cu care curg valurile cântării acesteia?
Dar Sonata s-a terminat. Să lăsăm să se stingă dulce emoția înaltă ce ea ne-a produs-o și să trecem la altceva.
Într-o școală de mahala, se zbat claie peste grămadă o mulțime de mici cetățeni, unul mai rău crescut decât altul, făcând un zgomot haotic. Deodată, ușa se deschide, și D. profesor intră. D. profesor este un om foarte rău și are un nas foane comic. Copiii râd de nasul lui Domnul; dar dânsul mai are și o riglă în mână, și astfel, îndată ce d-sa își arată nasul pe ușă, zgomotul haotic, ca prin farmec, stă înțelenit locului, întocmai ca zbuciumul talazurilor la încruntarea lui Neptun, sau mai bine ca scârțâiala unui greiere pe care-l strivești scurt sub talpă.
E liniște acuma deplină. Ochii diavolilor joacă de pe cărți la nasul profesorului și înapoi. Nasul acela! Toți îl știu, toți îl admiră, toți simt nespuse încântări privindu-l. Cât au petrecut ei cu nasul acela! astfel că nu ar putea ei
