lunii cum strălucesc aceste luminoase și calde sonorități? A înaintat vreodată discul ei pe calea eterată cu solemnitatea cu care curg valurile cântării acesteia?
Vă întreb acuma, în fața zidului mânjit cu cărbune: ei! fost-a vreodată rigla Domnului așa de bățoasă și nasul d-sale așa de comic?
Care va să zică, pe câtă vreme sufletele omenești în genere sunt iritabile la atingerea naturii, numai unele alese sunt în stare să întoarcă în afară, ca un fenomen deosebit, pentru înțelesul altora, iritarea ce au suferit-o. Toți suntem iritabili; expresivi sunt numai unii.
Oricare ar fi materialitatea acestui deosebit fenomen, adică felul material al expresiunii, o conditie neapărată pentru ajungerea scopului ei este înțelesul uman.
Sunete, cuvinte, linii și colori, forme — viața nu consistă în ele chiar, în materialitatea lor, ci în intențiunea de a ne deștepta, prin înfățișarea lor, un înțeles. Intențiunea — aceasta este esența vieții; expresia este numai organismul ei material.
Precum vedem, trebuie iarăși să ne întoarcem la vechea noastră comparație între opera de artă și ființa vie.
La ființa vie, organismul material este așa întocmit, încât nici un organ în deosebi nu e independent și n-are niciodată o funcțiune de sine stătătoare; organele au importanță prin anumitul concurs ce-l dau pentru mânținerea întregului complex; oricât ar fi unul chiar absolut indispensabil și altul nu tocmai, mânținerea întregului complex este mijlocul, scopul este viața; fără de dânsa, organele nu mai au rațiune de a fi; ele se desfac, se risipesc și se topesc în largul naturii, dacă nu mai pot susține o viață deosebită.
Tot așa și cu opera de artă.
Expresia — adică forma exterioară, organele materiale — nu are rațiune de a fi dacă ea nu face să crăiască o intențiune.
Natura are o lege care o obligă să alcătuiască elementele așa potrivit, încât, din echilibrul și concursul organelor materiale, să se poată mânținea flacăra vieții. Atunci când
