se poate transforma energia înmagazinată cheltuită dintr-o singură dată.
Brezeanu a surâs, mulțumit că, fără să fi cunoscut teoria, îi știa intuitiv adevărul; și cât îl știa de bine ne-a dovedit-o la reprezentație. În monologul lui, Harpagon, ridicat la cea mai înaltă treaptă de iritare, s-a arătat în stare să cheltuiască o putere colosală, pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o până aci. Și atât a cheltuit-o de generos, încât un singur râs n-a venit din toată sala să turbure nepotrivit liniștea care ne trebuia tutulor pentru a contempla acel înfiorător fenomen ce se chiamă cea din urmă nădejde.
Dacă a putut în unele momente să ne facă acest nefericit să râdem de prostiile și răutățile la cari-l împinge detestabila-i patimă, de astă dată nu mai e de glumit: stăm îngroziți în fața acelui sbucium. E un suflet de om smăcinat până în fundul fundului. Urâciosul acum ne interesează și ne atrage; încet-încet, văzându-i amarele lacrimi, îi uităm păcatele, îl compătimim, plângem de mila lui, și rămânem înnecați de emoțiune, când, după ce aruncă oribila amenințare cu casne și călăi, pleacă nebun să-și găsească — ori comoara, ori moartea.
O altă creațiune de mare preț a lui Brezeanu e, fără îndoială, Vlad, idiotul din «Mort fără lumânare» al d-lui I. Bacalbașa. În această întunecată tragedie a mizeriei și a ignoranței, figura idiotului strălucește tot așa de tare ca și fatalitatea care aruncă în peire pe trei oameni. Este un moment în care idiotul, fără să asculte la cele ce se petrec împrejuru-i, la chinurile de teamă și de remușcare ale criminalilor, stă înlemnit în picioare, drept cu lumânarea aprinsă-n mână; nu mișcă de loc; fără să clipească, se uită țintă spre cer; numai pupilele-i mai trăiesc, dar așa de puternic, încât se vede bine că-n ele s-a concentrat acum toată flacăra vieții; ele se strâng încet-încet, arzând din ce în ce mai viu, ca și cum ar ochi o luminiță depărtată în firmament, care crește din ce în ce mai sclipitoare. Momentul acela de extas religios este de o frumusețe uimitoare. Și când e silit să se ascundă într-o tainiță, bunul nenorocit, cât de blând și de frumos se roagă: «Mă duc... dar... să nu mă omorîți!... ».
