închipui: tip abstract — întemeiat aproape peste tot pe ideațiune și, numai în două trei momente pe acțiune; ascunzând foarte slab, sub o înfățișare comică și nu prea, un caracter tragic; antipatic până la hidos; aci naiv până la imbecilitate, aci șiret până la infamie; când ne-ncrezător până la absurd, când credul până la ridicul; totdeauna crud ca o fiară, și toate astea nu pentru el, ci pentru patima ticăloasă și blestemată, care-l chinue, îl roade, îl stafidește.
Brezeanu poartă pe umeri această colosală greutate, cu perfectă siguranță a ritmului, fără un moment de oboseală, de sforțare sau ezitare. Ce mască! ce ochi! ce siluetă! Sunt prea multe, ca să le pot număra amănuntele acestei desăvârșite creațiuni, a cărei culme este vestitul monolog de la sfârșitul actului al patrulea.
Acu îl așteptam cu multă emoție, firește, dar fără nici o teamă. Cu două zile înainte de prima reprezentație, am asistat la repetiție. Fără să-i fi făcut vreo observație, că nici n-aveam vreuna de făcut, Brezeanu mi-a spus:
— Mi-e peste putință să mai fiu sobru și concentrat la monolog: trebue să izbucnesc, trebue să-mi dau drumul cu toată puterea.
— Firește că trebuie, i-am răspuns.
— Da, adaogă el, după un moment de gândire, da... Dar... Harpagon... stârpitura asta neputincioasă de șaizeci de ani... se potrivește să aibă atâta putere? Nu cumva trebue să alerg la alt artificiu?
— Ba, deloc!
Și i-am făcut scurt — e deajuns cât de scurt pentru inteligența lui — teoria motorilor animați, cari trebuesc să dispună totdeauna de o rezervă de energie înmagazinată. Iată o gloabă spetită și stinsă de puteri, pe care n-ai crede-o în stare să se mai târască trei pași. Călărețul e atacat de vrăjmași armați, cari descarcă focuri asupra-i. El smucește frâul, dă pinteni și țipă desperat. Atunci, gloaba năucă dă drumul rezervei de energie; din câteva sărituri supreme, a urcat dealul; într-o clipă a fost departe de primejdie. Poate crăpa în vârful dealului, dar l-a urcat. Este incalculabil în câtă putere mecanică
