Aci nu mai e vânăt, e verde: apele verzi, damele vera, casele verzi și fructele verzi — e o teribilă strepezeală de dinți!
În mijlocul acestor verdețuri, stă culcată într-o poză foarte intima o driadă de marmură — o bucată destul de meșteșugit tăiată a lui St. Marceaux, un sculptor francez, 1893. Driada e foarte bine — chiar prea bine — hrănită; ea are cârnuri foarte prea bogate, și, culcată cu spatele foarte prea sus, își ascunde obrazul cu mâinile în iarbă: face bine; goală cum e, are unde roși chiar dacă-și ascunde fața.
Dar — o execuție onestă. O privire singură e de-ajuns ochiului deprins ca să se repause de atâta verdeață: căldura, ce lipsește-n crângurile verzi, se poate obține de la o marmoră albă.
E un moment de repaus binefăcător în mijlocul vertiginoasei calătorii prin atâtea și atâtea peizajuri de uscat și de mare... și e știut că răul de mare e un simptom alarmant tocmai pe uscat.
Nu consiliez pe nimeni să stea multă vreme într-un salon unde verdele stăpânește cu atâta tiranie; poate ieși peste un ceas cu sufletul coclit.
Și — pentru un suflet — cocleala este de mii de ori mai pernicioasă decât pentru stomac.
Luați, de exemplu, un individ și dați-i să mănânce bucate coclite: simptomele alarmante încep îndată — dar lapte, mult lapte poate să-l reîntoarcă la hotărâri mai bune pentru familia sa. Dar, ia să vedem pe omul al cărui suflet a fost odată saturat ca al meu de cocleală: acela e un om pierdut — nici un antidot nu-l mai poate readuce la stima artei naționale.
Și asta este foarte rău; pentru că e curios lucru cu școalele de pictură. Școlile italiene, de exemplu, și germane, cea olandeză, cea spaniolă n-au nevoie deloc de stimă; tot asemenea și școala franceză. Ei! iată o excepție, onorabilă desigur, - și trebuie să fim mândri de aceasta, — școala română.
Școala română, mai independentă decât toate celelalte, rupe cu tradiția și vine, — verde, galbenă sau vânătă, indiferent de coloare — să ne spună hotărât:
