Arta română e mai presus de mijloacele vechi; ea renunță, în secolul nostru de libertate, la mijloacele tiranice; ea nu voiește să se impună — ea are nevoie, mare nevoie de stimă... Stimă — iată ce dorește arta română.
A venit, crez și eu, momentul, în fine, ca românii noștri să arate că pot avea stimă pentru artă precum totdeuna au arătat că au artă pentru stimă.
Să fim români! să nu uităm deci niciodată a cânta, fiind vorba de arta română: verde, verde si iar verde... chiar când e vânăt.
De două ori am avut imprudența să vizitez saloanele artiștilor în viață, fără să mă pricep, după cum mi-au afirmat dânșii, câtuși de puțin la artă. Dar imprudența mea nu s-a mărginit numai la atâta: am mers mai departe — mi-am spus părerea, neautorizată, asupra unor opere pe cari nu le știam gusta.
De exemplu, mie mi se părea straniu lucru să văz o capră verde și o orfană albastră. Ei! n-aveam dreptate, mă grăbesc a mărturisi. Sunt capre și mai verzi și martire și mai albastre decât acele pe cari le-am admirat anii trecuți. Afară de asta, precum am aflat acum, în urmă, „despre colori" nu se discută. Colorile sunt o simplă închipuire a ochilor noștri; colorile nu există în natură, există numai și numai în ochii noștri. Atunci, dacă nu există în natură, pentru ce o orfană n-ar fi tot așa de ușor albastră precum poate fi blondă sau brună? pentru ce o capră să nu poată fi și verde dacă poate fi roaibă?
Am fost apoi rătăcit și în altă privință. Mi se părea ciudat cum un gâde, care se află la patru pași depărtare de victimă, o poate apuca cu o mână sigură de ceafă; fiindcă, până atuncea, știam că astfel de tours de force numai un copil de țâță, și încă numai în vârstă de trei-patru luni, îndrăznește să-ncerce. În adevăr, un copil întinde mâna-i nevinovată să apuce o jucărie sau orice alt obiect ce-l interesează, situate la o distanță absurdă.
Până aici, ați crede că aveam dreptate. Ei bine, nu. După explicația artiștilor noștri, am văzut că eram în mare greșală: