Eu iar tac; el, văzând că nu zic nimic:
— Adică dumneata zici că... nu se găsește.
— Ba nu! zic; din contra.
— Din contra? care va să zică, și dumneata ești de idee că se găsește?
În sfârșit, ajungem acasă la nenea Stasache. Madam Panaiotopolu, mai nostimă decât totdeauna, mă primește cu amabilitatea-i cunoscută:
— Dacă nu veneai, mă supăram foc pe dumneata.
— Se putea să nu viu, madam Panaiotopolu?... Pentru mine invitația unei dame așa de grațioase ca dumneata este o poruncă strașnică, la care peste putință să mă gândesc măcar a nu mă supune.
— Mersi! zice doamna.
Dar adaog:
— Ce am aflat, madam Panaiotopolu?
— Ce?
— Pietricica de la...
— De la inelul care mi l-a făcut cadou nenea Andrei... Cine ți-a spus ?
— Nenea Stasache.
— Închipuiește-ți!
— Dar, zic eu, a publicat nenea Stasache în jurnale... poate că se găsește.
— Ei, aș!
— De unde știi dumneata că nu? întreabă bărbatul.
— Cum o să se mai găsească?
— Se poate, coniță, zic eu.
— Fac prinsoare — zice râzând doamna — pe ce poftiți, că nu se mai găsește.
— Ba eu fac prinsoare că se găsește! zice Stasache.
— Pe ce?
— Pe ce poftești.
— Pe alt inel la fel...
— Pe alt inel la fel!
Pe când discutăm astfel, se aude zbârnâind soneria. Slujnica iese în vestibul, deschide și se-ntoarce:
— D. Mișu.
