— Bravo! zice nenea Stasache, bătându-se cu palma pe frunte. Vezi, cu istoria inelului, ce-am uitat?
— Ce?
— Lui Mișu nu i-am luat nici un cadou... O să se supere băiatul.
— Ei, aș! zice iar râzând madam Panaiotopolu.
D. Mișu intră; e foarte elegant... o fundă de cravată șic, și-n fundă, înfipt un ac cu o pietricică foarte strălucitoare.
— Mișule dragă, să mă ierți; pe tine te-am uitat, zice d. Panaiotopolu.
— Cum, nene Stasache?
— Nu ți-am cumpărat nici un cadou.
— Lasă, nene Stasache — zice Mișu — îmi cumperi la Anul Nou. Dar Stasache se uită lung la Mișu, apoi, cu un aer foarte ciudat:
— Cel... ce ai la gât?... briliant?
— Da.
— Unde ai găsit-o?
— Ce să găsesc?
— Piatra.
— Care piatră?
— Briliantul, frate.
— Îl am cadou, nene Stasache.
— Da de cadou!...
— Parol!
— De la cine?
— Ce-ți pasă?
— Ai citit anunțul meu?
— Da.
— ...Pe onoarea mea, Mișule, să nu te știu ce băiat de treabă ești și cât ții la noi...
— Nene — întrerupe madam Panaiotopolu — ai scris lui nenea Andrei?... i-ai promis că-i scrii.
— Îi scriu mâne... Pe onoarea mea, Mișule...
— Poftiți la masă!...
Iau brațul doamnei și ne-ndreptăm spre sofragerie. Îndărătul nostru vin alți musafiri, și-n urmă Mișu cu nenea Stasache, pe care-l aud bine:
— Ei! eu zic că se găsește...
