Și icoana cea albă se retrage de la fereastră stingându-se-n întunerec.
– Ce e de făcut?
– După el!… Trebuie să-l găsim undeva.
– Mână, birjar!
– Nenorocitul!
Unde?… unde să fie nenea Anghelache?… De atâtea ceasuri acuma, bunii camarazi îl caută, alergând prin întunericul nopții de colo până colo, când în birje, când pe jos – degeaba! Au fost de-a rândul peste tot, de câte două și trei ori, prin toate localurile de noapte, pe unde și-au putut închipui că s-o fi încurcat, după cunoscutu-i obicei la luarea lefii… Au mers mai departe: l-au căutat și pe unde nu trebuia să-l caute… Anghelache nicăieri! Biruiți de osteneală, demoralizați de atâta nesucces, au intrat încă o dată într-o cafeneluță, unde gazul apune după ce a răsărit soarele. În odăița din fund, un alt camarad… La lumina spălăcită a becului Auer, chipul camaradului seamănă cu icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu umbre albastre; fălcile-i sunt încleștate; nasul tras; ochii pierduți în extaz. În mâna-i asemenea albă, ca și cum pe sub piele n-ar mai curge un pic de sânge, ține o linguriță, cu care amestecă, încet, încet de tot zaharul într-o ceașcă plină cu șvarț. Din când în când oftează din adânc pe nas, umflându-și nările. Cum îl văd, camarazii se apropie de el și-l salută. El le zâmbește – zâmbetul sfânt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cerești, lumina vieții eterne – și urmează să amestece în ceașcă fără a schimba câtuși de puțin măsura mișcării. Camarazii, înțelegând starea sufletească a camaradului, s-așează discreți la o masă alături și comandă cafele… Dar unul are o inspirație și, mai puțin discret decât ceilalți, se adresează către omul care amestecă-n ceașcă:
– Mitică… nu cumva ai văzut tu astă-seară pe undeva pe nenea Anghelache?
Mitică zâmbește și face semn din cap că da. Toți trei camarazii se ridică drept în picioare:
– Unde?
Mitică face semn cu palma stângă pe masă, adică: aici.
