– Anghelache?… Se-mpușcă!
– Nu l-ai văzut ce iritat era?
– Îi lipsește mult!…
– Încai să se facă nevăzut!…
Repede camarazii plătesc consumațiile, ies, se suie toți trei într-o birje și pornesc către locuința nenorocitului lor camarad. Anghelache e flăcău, stă cu soră-sa și cu mama lor, în Dobroteasa. E aproape unu după miezul nopții…
– Trebuie să doarmă nenorocitul fără grijă…
– Aș! fără grijă! nu l-ați văzut în ce hal era?
– Eu gândesc că-și face bagajele…
– Să-l luăm cu binișorul…
Au ajuns… În casă nu e nici o lumină. La fereastra odăii de la pod, unde doarme Anghelache, perdeaua este ridicată.
Mahalaua e cufundată în deplină tăcere; nici o mișcare alta decât pâlpâiala rarelor becuri de gaz. Unul dintre camarazi bate discret la geam: nici un răspuns. Mai bate o dată: același rezultat.
– Doarme dus!
– Bate mai tare!
– Cine e? întrebă un glas tânăr dinăuntru.
– Bate mereu!
– Cine e?
Și la fereastră, apare o icoană albă cu mâinile încrucișate pe piept… E domnișoara Eliza, sora lui Anghelache. Camaradul care a bătut zice foarte emoționat:
– Dormeați, domnișoară Elizo?
– Da, d-le Costică… Ce e?
– Mă scuzați că v-am deranjat somnul… Nenea Anghelache n-a venit?
– Nu.
– Ne dați voie să-l așteptăm…
– Îl așteptați degeaba… a trimis vorbă aseară pe la zece cu un comisionar, să stingem și să-ncuiem, că nu vine la noapte acasă… E poftit la o petrecere cu niște prietini și nu crede să scape până la ziuă…
– Nenorocitul!… Noapte bună, domnișoară Elizo!
– Mersi!
