Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 2 - Nuvele și schițe.djvu/82

Această pagină nu a fost verificată

– Anghelache?… Se-mpușcă!

– Nu l-ai văzut ce iritat era?

– Îi lipsește mult!…

– Încai să se facă nevăzut!…

Repede camarazii plătesc consumațiile, ies, se suie toți trei într-o birje și pornesc către locuința nenorocitului lor camarad. Anghelache e flăcău, stă cu soră-sa și cu mama lor, în Dobroteasa. E aproape unu după miezul nopții…

– Trebuie să doarmă nenorocitul fără grijă…

– Aș! fără grijă! nu l-ați văzut în ce hal era?

– Eu gândesc că-și face bagajele…

– Să-l luăm cu binișorul…

Au ajuns… În casă nu e nici o lumină. La fereastra odăii de la pod, unde doarme Anghelache, perdeaua este ridicată.

Mahalaua e cufundată în deplină tăcere; nici o mișcare alta decât pâlpâiala rarelor becuri de gaz. Unul dintre camarazi bate discret la geam: nici un răspuns. Mai bate o dată: același rezultat.

– Doarme dus!

– Bate mai tare!

– Cine e? întrebă un glas tânăr dinăuntru.

– Bate mereu!

– Cine e?

Și la fereastră, apare o icoană albă cu mâinile încrucișate pe piept… E domnișoara Eliza, sora lui Anghelache. Camaradul care a bătut zice foarte emoționat:

– Dormeați, domnișoară Elizo?

– Da, d-le Costică… Ce e?

– Mă scuzați că v-am deranjat somnul… Nenea Anghelache n-a venit?

– Nu.

– Ne dați voie să-l așteptăm…

– Îl așteptați degeaba… a trimis vorbă aseară pe la zece cu un comisionar, să stingem și să-ncuiem, că nu vine la noapte acasă… E poftit la o petrecere cu niște prietini și nu crede să scape până la ziuă…

– Nenorocitul!… Noapte bună, domnișoară Elizo!

– Mersi!