– Ce mai nou? întreabă noul venit.
– Mai nimica, d-le inspector… S-au dat lefurile astăzi.
– Da?… Eu n-am fost astăzi la minister, am dormit toată ziua; ieri noapte în tren n-am putut închide ochii; era plin de deputați și de senatori… M-a chemat telegrafic ministrul să viu de la gară drept la dânsul acasă… De mâne începem să călcăm rând pe rând toate casele… Istoria nenorocitului celuia care a fugit în America a pus pe gânduri pe d. ministru.
Cuvintele inspectorului finanțiar produc asupra camarazilor o așa de puternică zguduitură, încât unul, fără să vrea și fără să știe pentru ce, zice: „An-ghe-la-che…“.
– Cum ți-a dat prin cap de Anghelache? întreabă inspectorul… Cu Anghelache vreau să încep mâne… tocmai pentru că știu că la el merge lucrul mai ușor… Ei! dacă ar fi toți mânuitorii de bani publici ca Anghelache…
– An-ghe-la-che…
– … n-ar mai trebui inspectori finanțiari! Tot vrea guvernul să facă economii – ne-ar putea suprima pe toți… Ei! ca Anghelache, mai rar, așa corect și serios!
– An-ghe-la-che!… șoptește aiurit impiegatul, pe când ceilalți tac zdrobiți.
Dar d. inspector nu observă cât e de curioasă înfățișarea camarazilor, sau, dacă o observă, o atribuie naturalei constrângeri pe care trebuie s-o simtă niște inferiori având plăcerea și onoarea să stea la aceeași masă într-un loc public cu un superior. D. inspector are să se scoale de dimineață a doua zi pentru ca să pornească a face surprize mânuitorilor de bani publici. A băut un pahar mare, îl plătește, apoi întinde cu multă bunăvoință mâna tutulor inferiorilor și se retrage. Un moment, camarazii rămân în picioare, ca țintuiți, fără a se hotărî să mai șează jos ori să plece, când unul din ei rupe tăcerea:
– Ce-i de făcut?
– Nenorocitul !
– Trebuie să-i dăm numaidecât de știre… Imposibil să-l lăsăm așa… Când l-o vedea pe inspector mâne, îi cade dambla.
– Trebuie să-l găsim… să-l luăm cu binișorul!
