– Nene Anghelache, spargi paharul!
– Nu vezi că bat de un ceas, și nu vrea să vie mizerabilul!… Țal!!! În sfârșit, mizerabilul vine… D. Anghelache își plătește consumația plus un pahar, care trebuie să vie.
– Milioane, neghiobule! strigă d. Anghelache. De când crezi d-ta că n-a mai dat pe la mine cineva, să-mi verifice casa?
– De când?…
– De acum unsprezece ani, de când am luat-o în primire… Mișeii!
– Pentru că te cunosc toți că ești un funcționar corect.
– Corect! strigă d. Anghelache fierbând… Corect! De unde știu dumnealor că sunt corect?… Canaliile!
Și aduce paharul la gură.
– Cine poate crede de dumneata că nu ești om cinstit? Cinstit!… Când aude acest cuvânt, d. Anghelache se scoală drept în picioare cu paharul ridicat în sus și, în culmea furiei:
– Nu vă permit să faceți glume proaste pe socoteala mea, măgarilor! că vă sparg capul! Trântește paharul de masa de marmură, prefăcându-l în țăndări, și iese turbat pe ușă. Lumea toată din berărie își întoarce privirile spre masa camarazilor, cari au rămas consternați. Câteva minute, în timp ce chelnerul șterge urmele accesului de violență al d-lui Anghelache, tac, toți căutând fiecare în ochii celorlalți o lămurire…
– Am înțeles! zice unul.
– Să știi c-a făcut-o! adaogă altul.
– E pierdut, nenorocitul!
În momentul acesta, iată că intră în berărie un domn matur. Camarazii de la masă îl salută respectuos. El se apropie cu bunăvoință de dânșii și le întinde mâna cu un aer de vădită superioritate.
– Bună seara, băieți.
– Bună seara, d-le inspector.
– Îmi dați voie?
– Mai încape vorbă!… și d. inspector se așază în locul unde cu câteva minute mai-nainte a șezut d. Anghelache.
