Și iarăși un rând de halbe, și iar urmează înainte ancheta, dovedind că simpaticul Costică a venit la București cu o afacere importantă; că a plecat de-acasă acum câteva zile, cu intenția să sosească chiar a doua zi în Capitală. De ce n-a sosit decât peste trei zile și jumătate, se explică ușor.
De la moșia lui, din vârful munților, este o distanță de cincizeci și mai bine de kilometri cu trăsura până la Ploești.
S-a abătut la Vălenii de Munte și s-a încurcat o noapte; apoi a ajuns la Ploești; s-a abătut pe la Valea Călugărească, la un prieten, cu ocazia culesului; s-a încurcat o zi și o noapte; prietenul a vrut să-l mai ție, ca să vie amândoi în București; dar Costică i-a zis: „C-eșt' copil!?” și a plecat.
— Îmi par' rău că vă-ncurcați la bere, zice Costică; bine, nene, acu e vreme de bere? Ai la o... mustărie, frate...
— Fugi, nene, că mustul strică stomacul! zice unul.
— Ei, aș! răspunde Costică.
— Nu m-am bolnăvit alaltăieri din două pahare! zice altul.
— Parol?
— Cea mai infamă băutură! zice al treilea.
— C-eșt' copil!?
După o pauză, Costică întrerupe tăcerea:
— Frate, n-au ăștia un mezelic, ceva? nițică pastramă...
— Ți-ai găsit! la berărie, pastramă...
— Da ce?
— Crenvirș!
— Ei, aș!
— Or salam...
— Parol?
— Ori șvaițer...
— C-eșt' copil!?
Și ancheta își reia cursul.
Moșia unde Costică face „agricultură de fân și de prune”, este așezată într-unul din cele mai sălbatice și mai sublime puncte ale Carpaților; acolo, în creierii munților, trăiește el de atâta timp foarte mulțumit, departe de zgomotul Capitalei...
