— C-eșt' copil?
Nu mai trebuie să spunem că sosirea iubitului Costică gonește orice gând de plecare acasă, și că imediat se comandă patru halbe, după care începe o anchetă în regulă asupra activității lui Costică în toată vremea îndelungată de opt ani, de când lipsește din Capitală.
Din această anchetă, rezultă deocamdată că simpaticul amic, după ce a renunțat acum opt ani a mai susține licența în drept, s-a hotărât a îmbrățișa cariera de cultivator de pământ, și s-a dus să exploateze o moșie de munte în tovărășie cu un unchi al lui; în tot timpul de opt ani, n-a mai venit la București decât de două-trei ori, când, deși a stat aci câte o săptămână, nu a avut plăcerea să-ntâlnească pe vechii lui prieteni, fiindcă „s-a-ncurcat cu alții!” și că acuma e foarte mulțumit că i-a putut în sfârșit revedea.
După tonu-i de extremă jovialitate, după ochii lăcrămoși și maniera cu care articulează vorbele, se vede bine că d. Costică s-a întâlnit astă-seara și cu alți prieteni.
Continuând ancheta, se descopere că simpaticul amic a sosit astă-seară cu un tren întârziat; că de la gară, s-a suit în tramvai; a mers până în colț la Matache Măcelaru; acolo, simțind că-i e foame, s-a dat jos, să ia un mezelic, la o băcănie în colț; acolo a-ntâlnit niște vechi prieteni, care beau must, și a băut și el...
— Vrea să mă-ncurce dumnealor... Zice: încă un rând! zic: c-ești copil?!
S-a suit apoi în birjă, a lăsat geamantanul la Metropol și a venit aci.
Ceea ce e curios e că și dânsul avea o presimțire; venind în birje dinspre Matache Măcelaru către centru, îi trecuseră prin gând atâtea și atâtea amintiri de pe vremea când petreceau toți patru, studenți săraci, împreună.
— Ei! frumoase vremuri! exclamă unul.
— Ei, aș! răspunde amicul Costică.
— Nu mai apucăm noi așa vremuri! zice altul.
— Parol? întreabă Costică.
— S-a dus! suspină al treilea... Am trei copii, Costică.
— C-eșt’ copil!?
