Când figura amicului Costică s-a-ntrupat întreagă în imaginația lor, toți trei îi zâmbesc cu dragoste, și unul după altul:
— Ei! aș!
— Parol?
— Ce! ești copil!?
Dar, ca prin minune, de la ușa berăriei de-afară, se aude ca un ecou un glas străin:
— Ce! ești copil!?
Toți trei rămân încremeniți la auzul acestui ecou, ce pare că vine dintr-o altă lume care a fost și nu mai este.
Până să se domirească prietenii, iată că apare în ușa berăriei o figură jovială de provincial, un roșcovan pârlit de soare, urmat de un birjar. Birjarul stăruie:
— Conașule, de la gară...
— Ei, aș! zice roșcovanul.
— E doi franci...
— Parol?
— Taxa, conașule!
— Ce! ești copil!?
— Costică!... Costică este!... E Costică!! strigă prietenii, și se ridică toți trei, și se reped să-l ia în brațe, și-l sărută care mai de care cu mai multă căldură.
Dar Costică se-ntoarce către birjar:
— Și ce poftești acuma?
— Încă un franc.
— Ce! ești copil?
Și zicând aceasta, dă un franc birjarului, și se-ntoarce către prieteni, care iar îl sărută.
Se așază toți la masă în culmea veseliei.
— Mă, Costică!... știi tu la cine ne-am gândit noi toți trei adineaori?... de cine am vorbit noi acuma până să intri tu?
— De cine?
— De tine.
— Ei, aș!
— Zău, de tine.
— Parol?
— Parol.
