ilustrată, atârnată pe peretele dimpotrivă. Unul dintre confrați se scoală și se repede spre masa de la care s-a ridicat tipul; dar tipul iute se-ntoarce la loc, îl ajunge la masă, tocmai când vrea să s-aplece spre piciorul din stânga al scaunului, și-l împinge binișor, dar cu destulă putere, la o parte. N-a trebuit mai mult decât trei-patru secunde, ca să se săvârșească această manoperă. Tipul se așază la loc pe scaunul lui, de astă dată cu mai multă precauție ca întâia oară, iar tânărul ziarist merge să facă asemenea la masa lui. De astă dată carta de vizită nu se mai vede; a dispărut sub talpa ciubotei din stânga a stăpânului ei. Confrații își mușcă buzele.
– Să dăm de știre poliției !
– N-am făcut nimic !… Trebuie să știm noi mai întâi cine e tipul ăsta. Daca este ce bănuiesc eu, apoi atunci captura lui s-o facem noi… Și atunci să poftească iar d. judecător să ne mai facă fasoane !
– Unde dracul e dobitocul de D… ?
– E două și jumătate…
– Crezi că mai vine ?… E rușine să se-ntoarcă singur…
Pe când șoptesc acestea tinerii noștri, tipul se scoală și, trecând pe lângă ei, cu capu-ntors fără să-i privească, iese, cine știe pentru ce, pe uscioara care duce în dosul ospătăriei. A ieșit urmărit de privirile celor trei confrați, și n-a apucat să se-nchiză bine uscioara după el, și toți trei au dat să se repează la piciorul stâng al scaunului… Nenorocire ! Carta de vizită lipsește din locul știut.
– I s-a lipit de talpa cizmei ! zice unul dezolat.
Și toți se-ntorc în loc, și toți dau un țipăt de triumf… În adevăr, carta s-a lipit de talpa cizmei; dar cizma trecând pragul uscioarei, carta s-a dezlipit. Este colo jos, murdărită de noroiul de pe talpă, dar sclipind totuși ca un soare strălucitor. O ridică și – ce citesc ?
Boris Sarafoff, président de Comité macédo-andrinopolitain, Grand Maître etc. etc.
El ! Boris Sarafoff ! la București ! ! Boris Sarafoff ! ! !
– Boris Sarafoff trebuie prins ! prins de noi !
Cât e de scurtă viața omului, progresul n-ar fi fost posibil, dacă omul n-ar fi avut darul să învețe din pățeala
