— Ia pune palma pe perete! îi zic, să vezi nitrul. Așa e că-i ud? Lasă-mă să te rog încă odată să te duci de-aici... Nu?... Atunci trebuie să te las de sigur. Dar mai-nainte, o să-ți port de grije cum se cuvine.
— Amontillado! bâlbîie prietenul, care încă nu s-a desmeticit bine.
— Așa e, zău! Amontillado!
Și zicând aceasta, dau într-o parte grămada de oase, găsesc spărturi de pietre și tencuiala gata, și-ncep cu mistria.
D-abia așez un rând de zidărie, și înțeleg că prietenul s-a trezit binișor: un strigăt surd, un gemăt — un om beat nu strigă așa. Apoi, o lungă, și parcă înadins, tăcere. Așez al doilea rând, pe urmă al treilea, și al patrulea... Acum lanțurile se sbuciumă cu turbare — și clopoțeii. Sgomotul ține câteva momente, în vreme ce, pentru a mă desfăta mai în voie, las lucrul și m-așez pe mormanul de oase. Sgomotul în sfârșit se oprește, iau iar mistria și isprăvesc pe nerăsuflate al cincilea, al șaselea și al șaptelea rând. Zidul mi-a ajuns acuma până la piept. Mă opresc iarăși și, ridicând făclia d-asupra, arunc câteva raze moarte asupra prietenului.
O pornire de sbierete nebunești mă face să mă dau repede înapoi. O clipă stau la îndoială... tremur. Trag spada și-ncep să-mpung în întuneric prin locul rămas încă neastupat; dar mă gândesc mai bine și mă liniștesc. Pun mâna pe zidăria masivă a tainiței și mă asigur cu totul. Mă apropii iar de lucrul meu. Răspunz la glasul prietenului, urlând și eu mai tare, așa de tare că-i acoper sbieretele. — S-a liniștit.
Acum e miezul nopții... Am isprăvit aproape... Al optulea, al noulea, al zecelea rând... Cel din urmă, în sfârșit. Mai am o piatră de așezat, ultima răsuflătură de astupat... Acum, pornește din fund un râs năbușit care-mi ridică părul în cap. După râs, un glas trist, ce d-abia seamănă cu glasul nobilului Fortunato:
— Ahaha! Ehehe! Ce glumă! zău! ce prostie! Știu că o să râdem... la palat... de vinul nostru... ehehe!
— De amontillado, da? zic eu.
