— Dă-mi un semn! zise el.
— Iată, răspunsei, scoțând de sub cutele mantiei o mistrie.
— Vrei să glumești, zise el, dându-se-napoi... Aide la Amontillado.
— Aide.
Și, ascunzând iar sub mantă mistria, dau prietenului brațul pe care el se lasă greu. Trecem un șir de arcade foarte joase; coborîm și ajungem la o tainiță adâncă, unde îmbâcseala aerului roșește flacăra făcliilor.
Tocmai în fundul tainiții, găsim alta mai strâmtă. Zidurile acesteia au fost acoperite cu oase. Aci, trei pereți sunt împliniți. Din al patrulea oasele au fost dărâmate și risipite neregulat pe jos, împiedecând prin grămădirea lor înaltă, trecerea. În peretele din fund, vedem o înfundătură adâncă de vreo patru picioare, largă de trei și-naltă peste un stat de om. Nu pare să fi fost într-adins făcută pentru vreo întrebuințare; e numai locul rămas gol între două proptele enorme, pe care stă așezată bolta catacombelor, având de o parte și de alta zidul de granit masiv al clădirii întregi.
Fortunato încearcă în zadar să pătrunză cu ochii în adâncimea înfundăturii, ridicând în sus făclia bolnavă. Lumina slăbită nu ne mai poate ajută să zărim până-n fund.
— Mergi înainte; aci este balerca... Iar cât despre Luchesi...
—... E un gogoman! zice prietenul, trecându-mi înainte cu pasul împleticit.
Într-o clipă ajunge la fund și, isbindu-se orbește de peretele de stâncă, stă stupid...
O clipă apoi, și l-am lănțuit de granit.
În perete două belciuge de fier la o depărtare unul de altul, în linie orizontală, cam de două picioare; de unul e atârnat un lanț scurt; de celălalt un lacăt. Arunc lanțul împrejurul mijlocului lui Fortunato, îl birui, și totul e sfârșit până să te ștergi la ochi. Năucit, nici gândește să reziste. Trag cheia și mă dau înapoi afară din înfundătură.
