— Ia bea.
Duse șipul la gură, privindu-mă cu coada ochiului, și, după o pauză, mă salută familiar (clopoțeii sunară) zicând:
— Beau în onoarea răposaților cari dorm împrejurul nostru.
— Și eu pentru îndelunga d-tale viață!
Mă luă la braț și urmarăm înainte.
— Vaste sunt pimnițele astea!
— Familia Montresorilor era mare...
— Am uitat marca d-tale...
— Un picior mare de aur pe un câmp de azur, piciorul strivește un șearpe târîtor, care-și înfige dinții în călcâiu.
— Dar deviza?
— Nemo me impune lacessit.
— Foarte frumos! zise prietenul.
Vinu-i scânteia în ochi și tichia clopoțea mereu. Și mie médocul îmi înfierbântase ideile. Printre grămezi de oase așezate la rând și amestecate cu balerci și butii, am ajuns tocmai la capătul cel mai adânc al catacombelor. Mă oprii din nou, și acu îmi permisei eu să-l apuc de un braț, mai sus de cot.
— Nitrul, zisei; vezi ce mult e aici! Parcă e mușchi de-a lungul bolților. Aici suntem sub albia râului. Picăturile de umezeală se preling printre oase. Aide, să plecăm, până nu-i prea târziu... Tusea d-tale...
— Aide-nainte, zise el, nu-i nimic. Dar mai întâi o înghițitură de médoc.
Spărsei gâtul unui șipușor de vin de Graves. Fortunato îl dete peste cap dintr-o răsuflare. Ochii lui scânteiară foarte aprinși. Se porni pe râs și aruncă șipul în sus cu un gest ce nu-l putui înțelege.
Îl privii cu mirare, el repetă mișcarea, o mișcare grotească.
— Nu-nțelegi? zise el.
— Nu.
— Atunci, nu ești din lojă.
— Cum?
— Nu ești maçon.
— Ba da, ba da, cum nu?
— D-ta maçon? peste putință.
— Da maçon.
