mască de mătase neagră, mă învelii bine în manta, și mă lăsai să mă târască până la palatul meu.
Acasă nu era nici un servitor; se ascunseseră cine știe unde, să facă chef în onoarea carnavalului. Le spusesem că am să mă-ntorc tocmai despre ziuă și le dedesem ordin strașnic ca nu cumva să se miște de-acasă. Știam bine că atât era destul, pentru ca îndată ce voi întoarce spatele să nu mai rămână unul.
Luai două făclii de la oglindă, una o dădui lui Fortunato, și-l îndreptai politicos dintr-o odaie-n alta, până în gârliciul pimnițelor. Coborîi înaintea lui pe o scară lungă și sucită, întorcându-mă la fiece pas spre a-i spune să ia seama bine. În sfârșit, ultimele trepte, și puserăm piciorul pe pământul umed al catacombelor vechei familii a Montresorilor.
Prietenul șovăia și clopoțeii de la tichie sunau la fiece cletinătură.
— Unde-i balerca?
— Mai încolo, zisei; dar ia uite-te la țesătura asta albă de pe ziduri.
El se-nturnă spre mine și mă privi cu niște ochi mari, sticloși și umezi de lacrimile beției.
— Nitrul?
— Da, nitrul.
Un acces grozav de tuse îl apucă.
— Și când ai căpătat tusea asta?
Îi fu peste putință bietului prieten să-mi răspunză câteva minute.
— Nu-i nimic, răspunse în sfârșit.
— Aide, zisei hotărît, aide de-aici, să nu te-mbolnăvești... Am pe Luchesi...
— Ei, aș! zise el; tusea nu-i nimic. Ce! o să mor dintr-un guturai?
— Adevărat, și nu vreau să te sperii degeaba; dar oricum, tot trebuie să iei măsuri. O înghițitură din acest médoc are să te apere de umezeală.
Luai un șip dintr-un șir culcat pe pământ și-i frânsei gâtul.