Într-o seară, când se-ntuneca bine, tocmai în toiul carnavalului, întâlnii pe prietenul. Se apropie de mine cu multă cordialitate, fiindcă băuse mult. Prietenul era costumat ca paiață și purta pe cap o tichie țuguiată cu clopoței. Așa de fericit am fost când l-am văzut, încât nu mă putui sătura să-i strâng mâna.
— Dragă Fortunato, ce noroc că te-am întâlnit!... ce bine ești astăzi la față... Uite ce e: am primit astăzi o balercuță de amontillado, adevărat ori falș, nu știu... și mă-ndoesc.
— Ce? de amontillado? o balercă? Peste putință... și încă în mijlocul carnavalului!
— Deaceea mă și-ndoesc, răspunz eu, și am făcut prostia de l-am plătit tot înainte, fără să te consult. Nu te-am putut găsi și nu vream să scap ocazia.
— Amontillado!
— Mă-ndoesc.
— Amontillado! hm!
— Vreau să-l trag din balercă.
— Amontillado! aș!
— Dar văz că te grăbești, ești poftit poate; mă duc să caut pe Luchesi: acela știu că se pricepe...
— Luchesi?... Luchesi nu-i în stare să deosebească amontillado de xeres.
— Și, cu toate astea, sunt gogomani care pretind că e tot așa de tare ca și d-ta.
— Vezi bine! Aide.
— Unde?
— La pimniță.
— Nu drăguță; nu voiu să abuzez de bunătatea d-tale. Ești poftit!... Luchesi...
— Da-nu sunt poftit deloc. Aide.
— Ei, nu! chiar așa să fie, văz că te-a pătruns frigul. Pimnițele mele sunt umede și reci; zidurile sunt acoperite de nitru.
— Ce-are a face! Aide... Nu mi-e frig de loc... Amontillado! sunt sigur că te-a înșelat... Luchesi?... da nu e-n stare să deosebească un xeres de un amontillado.
Fortunato, zicând acestea, mă apucă de braț. Pusei o
