la spate, și la minut vedeai broasca sărind în aer ca o minge, făcând o tumbă, ba și două dacă-și lua vânt bine, și pe urmă căzând jos drept în patru labe ca o pisică. O învățase să prinză muște — una nu-i scăpa... Am văzut-o cu ochii, adică l-am văzut, fiindcă era broscoi, făcând exerciții să te fi crucit. Smiley îl punea pe Daniil (așa-l chema pe broscoi) jos și începea să-i cânte: „Hopa țupa, Danilache! haide, taică, hopa, țupa!” Și într-o clipă diavolul de broscoi, hop! sărea și îmbuca o muscă, și pe urmă se întorcea iar la loc și începea să se scarpine după ureche cu laba de dinapoi, ca și cum n-ar fi făcut vreo ispravă mare.
Nu se putea să găsești o broască mai modestă și mai cuminte. Dar s-o fi văzut când era vorba să sară pe un loc neted, atunci s-o fi văzut! dintr-o aruncătură sărea mai departe decât orice altă broască... De câte ori era vorba să sară Daniil pe un loc neted, Smiley punea la mijloc ăl din urmă ban. Era om mândru și sigur de broasca lui, și avea dreptate; oamenii umblați care călătoriseră în toată lumea și cunoscuseră fel de fel de lucruri, spuneau că Daniil dă sută la sută-nainte la toate broaștele din lume.
Bun!... Smiley își hrănea broscuțul lui, și-l ținea într-o colivioară mică și venea adesea cu el în târg ca să facă prinsori. Într-o zi, ce să te pomenești cu un individ (era străin, nu era de-ai noștri) că s-apropie de Smiley, se uită la colivie și zice:
— Ce Dumnezeu ăi fi având în colivioara asta?
— De, răspunde Smiley, am și eu vreo păsărică, vreun țintezoiu, ori poate, mai știi! vreo broscuță... Zău că-i o broscuță; ia uite dumneata cât e de drăguță.
Individul luă colivia, se uită cu luare aminte în fund, bleojdind ochii, o suci, o-nvârti și pe urmă:
— Adevărat, așa e. Da-ce faci dumneata cu broscuța asta?
— Ei, zise Smiley, o țiu și eu așa, fiindcă, după mintea mea a proastă, broscuța mea este cea mai săltăreață broscuță din toată țara asta.
Individul luă iar colivia, se mai uită lung și apoi o detc-napoi lui Smiley, zicând așa cu nepăsare:
